De ce? Ca să mă calmez. Ca să prind curaj. O să mă recunoască cineva? Ca să treacă suficient timp încât să poată intra în salonul hotelului după

începutul manifestării, când participanţii vor fi atenţi la cei de pe scenă.

S-a aşezat aproape de una dintre uşi, în penultimul rând, printre necunoscuţi. În faţa ochilor lui, spatele şi cefele spectatorilor, destule scaune goale. Patruzeci, cincizeci de oameni? Nu mai mult. În capătul sălii, lângă perete, masa cu microfoane şi cu cei care luau cuvântul. Judecătorul nu era printre ei. Cineva şi-a încheiat discursul, a dat cuvântul scriitorului, s-au auzit aplauze slabe, protocolare. Scriitorul a salutat publicul, le-a mulţumit organizatorilor pentru invitaţie. Şi a zis că:

— Există cărţi care cresc în tine de-a lungul mai multor ani, în aşteptarea ocaziei de a fi scrise. Cartea mea, despre care vreau să vă

vorbesc, e o astfel de carte. Ideea iniţială…

Cu discreţia cuvenită, Xabier încerca să recunoască pe vreunul dintre spectatori. Văzuţi din spate, nu era uşor. Pe lângă faptul că nu cunoştea personal nicio victimă ETA şi nici rude de-ale victimelor. Le ştia pe câteva, da, cunoscute de toată lumea de la televizor sau din pozele din ziare.

— Proiectul acesta, de a întocmi, prin intermediul ficţiunii literare, o mărturie a atrocităţilor comise de gruparea teroristă, a pornit, în cazul meu, dintr-o dublă motivaţie. Pe de o parte, empatia mea cu victimele terorismului. Pe de altă parte, respingerea virulentă a oricărei forme de violenţă şi de agresiune împotriva statului de drept.

Apoi, scriitorul se întreabă de ce nu s-a înscris de tânăr în ETA. Peste

 464 

întregul salon se lasă o linişte grea, cei prezenţi îşi ţin respiraţia.

— Până la urmă, am fost şi eu un adolescent basc, expus, ca atâţia alţi tineri din vremea mea, propagandei în favoarea terorismului şi doctrinei pe care se întemeiază. M-am gândit de multe ori la asta şi cred că am găsit răspunsul.

Acolo, în faţă, în primul rând, rezervat invitaţilor, se afla judecătorul, aşteptându-şi rândul ca să ia cuvântul. Judecătorul e celebru. Chelia strălucitoare îl face uşor de recunoscut. În plus, în acea perioadă, apărea des în mass-media, datorită nu mai ştiu cărui proces. Din câte ştia Xabier, pe atunci judecătorul nu mai era la Tribunalului Naţional.

— Aşadar, am scris împotriva suferinţei pe care oamenii şi-o provoacă

unii altora, încercând să arăt în ce constă, de fapt, această suferinţă, cine o generează şi ce consecinţe fizice şi psihice trebuie să suporte victimele care supravieţuiesc.

Undeva, în rândul al treilea sau al patrulea, persoana la care se uita Xabier şi-a întors uşor capul, iar el a reuşit să vadă un profil cunoscut.

— În acelaşi timp, am scris împotriva crimelor comise din motive politice, în numele unei patrii în care o mână de oameni înarmaţi, beneficiind de ruşinosul sprijin al unei părţi din societate, decid cine aparţine sus-numitei patrii, cine trebuie să o abandoneze şi cine trebuie să

dispară pentru totdeauna. Am scris fără ură împotriva limbajului urii, împotriva falsificării memoriei şi împotriva uitării de care încearcă să se folosească toţi cei ce vor să inventeze o istorie pusă în slujba proiectului lor şi a convingerilor lor totalitare.

Nu era sigur. O femeie cu o beretă bej, din lână, aşezată chiar în spatele acelei persoane, îl împiedica pe Xabier să o vadă bine, da, frate, e super cunoscută, sora lui Gregorio Ordóñez. Cum o cheamă? María Ordóñez, Ester Ordóñez, Maite Ordóñez. Nu-i nimerea numele. Brusc: Consuelo Ordóñez. Off, mi-a luat ceva.

— Şi am mai scris, din dorinţa de a le oferi semenilor mei ceva pozitiv, în favoarea literaturii şi artelor, aşadar în favoarea a tot ce e bun şi nobil în sufletul oamenilor. Şi în favoarea demnităţii victimelor ETA, înţelese ca indivizi, nu ca nişte simple numere într-o statistică în care nu contează

numele fiecăreia dintre ele, nici chipurile lor concrete, nici trăsăturile care le individualizează.

Exact ceea ce mama nu-şi doreşte: ca suferinţa ei şi a copiilor ei să

 465 

devină un material din care scriitorul să-şi scrie cartea, regizorul să

turneze filmul, pentru ca mai apoi să-i aplaude, să câştige premii, în timp ce pe noi continuă să ne apese tragedia.

— Am încercat să evit cele două capcane pe care le consider cele mai periculoase în acest gen de literatură: tonul patetic, sentimental, pe de o parte, iar pe de altă parte, tentaţia de a întrerupe povestea pentru a lua, în mod explicit, o atitudine politică. După părerea mea, pentru aşa ceva există interviurile, articolele din ziare şi întâlnirile de genul acesteia.

Pe rândul al doilea, la margine, Xabier a recunoscut-o, cu părul ei roşu, pe Cristina Cuesta, cea al cărei tată fusese ucis. Era ea, fără nicio îndoială.

În stânga ei, Caty Romero, văduva unui sergent de poliţie din San Sebastián, cel care se pare că, am citit asta undeva, avea sarcina de a depista cârtiţele ETA infiltrate în rândurile poliţiei, aşa că, până la urmă, teroriştii i-au tras două gloanţe-n cap şi au scăpat de el.

— Am vrut să răspund la întrebări concrete. Cum se trăieşte cu nenorocirea de a fi pierdut într-un atentat un tată, un soţ, un frate? Cum fac faţă vieţii, după o crimă comisă de ETA, văduva, orfanul, mutilatul?

Scriitorul vorbea calm. Xabier acceptă că are intenţii bune, dar nu crede că se va schimba ceva substanţial datorită unor cărţi. Avea impresia că, până în prezent, scriitorii basci dăduseră prea puţină atenţie victimelor terorismului. Se scrie mai mult despre cei care fac victime, despre problemele lor de conştiinţă, despre sângele lor rece. În plus, terorismul ETA nu e bun pentru a ataca dreapta. Pentru aşa ceva, războiul civil e mult mai eficient.

— …încercând să descriu o panoramă reprezentativă a unei societăţi supusă terorii. Poate că exagerez, dar cred cu fermitate că a început şi înfrângerea literară a grupării ETA.

În acel moment, femeia aşezată în spatele lui Consuelo Ordóñez, cea cu beretă bej, şi-a întors uşor faţa într-o parte, pentru o fracţiune de secundă, dar suficient pentru ca Xabier să recunoască trăsăturile atât de familiare şi inima să i se oprească o clipă. Ce face soră-mea aici, ea care zisese că nici plătită nu s-ar duce la o întâlnire a victimelor terorismului?

Păi, face ce fac şi eu. Şi-a dat seama cât de absurdă era întrebarea, căreia nu i-a acordat nici măcar o jumătate de secundă de gândire, asaltat de alte gânduri mult mai urgente. Ce gânduri? Păi, de exemplu, să nu fie văzut de Nerea. A calculat distanţa care-l despărţea de uşă, nu era mai

 466 

mare de trei paşi. N-a mai stat pe gânduri. Profitând de faptul că aplauzele destinate scriitorului vor acoperi zgomotele făcute de el, s-a ridicat de pe scaun, a ieşit în hol şi s-a îndreptat grăbit, aproape în fugă, spre ieşire.

 467 

110. CONVERSAŢIE DE SEARĂ

Trecuse ceva timp de când nu se mai văzuseră. Cât? Nu contează.

Două, trei săptămâni. Între timp apăruseră noutăţi despre Bittori. Niciuna bună; una, mai ales, alarmantă de-a dreptul. Xabier şi Nerea au fost de acord că telefonul nu era cel mai bun mijloc pentru a discuta despre problemele grave ale mamei lor. Ce facem? Ce zici să? Au stabilit să se întâlnească de urgenţă, undeva în centrul oraşului. După-amiază rece, dar însorită. Nerea a propus să se plimbe de-a lungul cheiului Paseo Nuevo şi să stea de vorbă în apropierea imensităţii mării albastre. Fără să aibă

altceva de făcut, Xabier a acceptat fără obiecţii ideea surorii lui.

Pe stradă, adulţi, copii, un şir de vânzători de obiecte artizanale. Se înainta greu din pricina mulţimii. Mai încolo, angajaţi ai primăriei, dotaţi cu utilaje de spălare prin hidropresiune, curăţau sloganurile în favoarea ETA, scrise pe unul dintre pereţii laterali ai edificiului Pescadería de la Brecha. Ca să nu fie stropiţi, cei doi fraţi au mers cât mai aproape de faţada clădirii de peste drum.

— Să vezi că peste un timp nu foarte îndepărtat, puţini îşi vor mai aminti de cele întâmplate.

— Nu-ţi mai face sânge rău. E legea firii. Până la urmă, uitarea câştigă

întotdeauna.

— Dar asta nu înseamnă că noi trebuie să-i fim complici.

— Nu suntem. Memoria noastră nu poate fi ştearsă cu jeturi de apă. Şi vei vedea cum o să ne critice pe noi, victimele care refuzăm să privim în viitor. Vor spune că vrem să ne răzbunăm. Unii deja spun asta.

— Deranjăm.

— Nici nu-ţi dai seama cât de mult.

Când au ajuns în dreptul muzeului San Telmo, au trecut la subiect.

Xabier a rugat-o pe Nerea să-i povestească faza cu pisica. Ce se întâmplase. Ce-i cu povestea asta.

— Ikatza a murit şi ama nu ştie. Simt că e mai bine să nu afle.