Arantxa, agresivă, sfidătoare, a început să vorbească în spaniolă.
— Numai printr-o minune nu mi-am pierdut copilul şi n-am rămas văduvă. Au trecut împreună exact pe lângă bombă, cu câteva minute înainte de explozie.
— Noi nu ne luptăm cu nevinovaţii.
— Aha, deci tu lupţi? Trebuie să te felicit pentru ce s-a întâmplat azi-dimineaţă?
— Consilierul ăla, prietenul soţului tău, era din Partidul Popular.
— Eşti sărită de pe fix, sau ce? Mai presus de orice, era un om bun, avea familie şi avea tot dreptul să-şi apere ideile.
372
— Era un asupritor. Îţi amintesc că ai un frate care putrezeşte într-o puşcărie spaniolă din vina unor oameni buni ca ăla.
— Fiul tău, de care eşti atât de mândră, a fost găsit vinovat de crime.
De asta e în puşcărie, pentru că e un terorist. Îţi repet, pentru că e un terorist, nu pentru că vorbeşte limba bască, aşa cum i-ai spus cândva lui Endika. Eşti o mincinoasă, mai mult decât mincinoasă.
— Cum îţi permiţi tu să vorbeşti despre fiul meu, despre un gudari care şi-a pus viaţa în joc pentru Euskal Herria?
— Du-te acasă la victimele fiului tău, hai, să te văd ce le spui. Să te văd dacă eşti în stare să te uiţi în ochii lor.
— Ăia sunt prietenii soţului tău. Să se ducă el.
— De ce nu-i zici niciodată pe nume lui Guillermo? Te doare să-i zici?
Bănuiesc că pentru tine şi el e tot un asupritor.
— Basc nu e.
— S-a născut aici, înaintea mea.
— Se numeşte Hernández Carrizo şi nici nu vorbeşte limba bască. Dacă
şi asta înseamnă să fii basc…
În acel punct, Arantxa a considerat discuţia încheiată. S-a intersectat cu Joxian, care urmărise cearta lor stând în prag încruntat, incapabil de a interveni.
— Lasă-mă să trec, aita. Nu ştiu cum ai suportat-o pe asta atâţia ani.
— Nu pleca, draga mea.
Arantxa şi-a chemat copiii, le-a luat încălţările, o să-i încalţ pe scări sau în stradă, mi-e egal, şi i-a scos / împins afară din casă, fără să spună o vorbă, fără să-şi ia la revedere. Miren, în bucătărie, păstra o tăcere mândră, dură, de piatră, în timp ce Joxian, clătinându-se de supărare, a încercat să le taie calea nepoţilor şi fiicei lui.
— Nu plecaţi, vă rog.
Degeaba. Timp de cinci ani, Arantxa n-a mai vorbit cu maică-sa.
373
90. SPERIETURA
În acele vremuri, casca nu era la modă. Nici vorbă. Mai vedeai câte un şmecher care făcea pe profesionistul, purtând o cască de paie, dar cam atât. Purtau şepci cu cozoroc, ochelari de soare şi echipament de ciclism, pentru a nu putea fi recunoscuţi. Într-o după-amiază, Joxe Mari a străbătut satul său natal, uitându-se cu coada ochiului într-o parte şi într-alta a străzii. Patxo fusese cel care, cu o zi înainte, îi aruncase provocarea.
— Nu cred că eşti în stare.
— De parc-ar fi mare lucru. La mine-n sat toată lumea umblă cu bicicleta. Nu se uită nici dracu’ la tine.
Şi exact aşa a fost. Niciun trecător n-a părut să-şi dea seama că
biciclistul cu şapcă şi ochelari de soare era el. A parcurs strada care dă
ocol pieţei, a trecut prin faţă pe la Pagoeta, a coborât până la râu. L-a văzut, pe celălalt mal, pe tatăl său (basca, spatele încovoiat, cămaşa în carouri, ce bătrân e!) robotind în grădină. Patxo l-a întrebat la ce se uită.
— La nimic. Îmi iau adio de la satul meu.
Dacă nu ploua, amândoi preferau să meargă cu bicicleta, nu cu maşina sau cu autobuzul, atunci când cutreierau provincia căutând obiective, asta fiind principala, pentru a nu zice singura lor activitate din acele zile. Cu bicicletele puteau merge în acelaşi loc, dar nu împreună, şi fără să se piardă din vedere unul pe celălalt. Au stabilit un semnal pentru cazurile în care cel care mergea înainte ar fi descoperit vreun pericol. Distanţa: nu mai puţin de cincizeci de metri şi nu mai mult de o sută. Niciodată, în orice localitate s-ar fi aflat, nu intrau amândoi în acelaşi bar. La sfârşitul excursiei, îşi duceau bicicletele în apartament, mai întâi unul, apoi celălalt, cu liftul. Încăpeau, dacă le aşezai vertical. În apartament îi aştepta Txopo care, liber cum era, ducea, sau încerca să ducă, o viaţă normală de student.
La cursul pregătitor, fuseseră învăţaţi să îşi dea semnale. Lumina aprinsă dintr-o cameră, la orice oră din zi, însemna că unul dintre ei era acasă şi că nu existau probleme. Toate luminile stinse şi o monedă pusă în cutia de scrisori de ultimul care pleca însemnau apartament gol. Dacă nu era moneda: atenţie, nu urcaţi. La fel, dacă un prosop atârna numai pe jumătate la fereastră, sau era lumină în toate camerele, sau preşul de la
374
intrare nu era în poziţia stabilită de comun acord. Odată, Patxo a uitat de reguli. Noroc că Txopo a intervenit, că altfel Joxe Mari i-ar fi spart faţa.
Într-o zi de muncă, rece, cenuşie, dar fără ploaie şi fără vânt, au plecat, imediat după prânz, ca să dea o raită prin Andoáin, Villabona şi Asteasu. În primul rând, ca să nu stea locului, şi apoi pentru că, după o săptămână de iarnă necruţătoare, se făcuse în sfârşit vreme numai bună de dat o tură cu bicicleta. Oricum nu puteau face altceva decât să pedaleze dintr-un loc într-altul, dat fiind că omul lor de legătură le adusese o notiţă din partea conducerii prin care li se cerea să nu acţioneze până la noi ordine. Au dedus că cei din comandoul Donostia pregăteau un atentat de proporţii, iar ei nu trebuiau să interfereze, sau că organizaţia ajunsese la vreun acord secret cu Guvernul.
Joxe Mari s-a dezumflat.
