— Dar tu de unde ştii?

— Ieri am fost la ea. M-a dus Quique cu maşina până pe strada San Bartolomé. Cum e mereu grăbit şi protesta încontinuu, cică avea nu ştiu ce întâlnire cu un client important, că din cauza mea o să întârzie, i-am zis:

 468 

opreşte aici, mă duc pe jos mai departe. Aveam nişte presimţiri nu prea bune. O sun pe ama şi nu-mi răspunde. O sun din nou, dar nimic. Şi tot aşa, două zile la rând. Aşa că m-am gândit că cel mai bine ar fi să mă duc să văd cum stă treaba.

— Stă toată ziua în sat.

— Uneori urcă la cimitir. Nu i-a dispărut obsesia asta cu mormântul lui aita. Dar mi s-a părut ciudat să nu răspundă la telefon la ora la care ia cina, de obicei.

Nerea urcase deja o parte a coastei Aldapeta. A văzut pe asfalt o masă

de carne roşie şi de păr negru. Maşinile treceau peste ea. A trecut şi un autobuz urban. Nerea s-a oprit o clipă pe trotuar, suficient cât să

recunoască zgarda pisicii. Şi-a vizitat mama şi, după vreo oră, înainte de a pleca, a întrebat, aşa, ca din întâmplare, de pisică.

— Unde e?, că n-o văd.

— E dusă în treaba ei. Dintr-un moment într-altul o să apară pe balcon cu o pasăre în gură.

Acoperindu-şi gura şi nasul cu mâna, Nerea a dezlipit pisica de pe asfalt. Când nu trecea nicio maşină, împingea bucăţile de carne şi blană

înspre şanţul de pe partea cealaltă a drumului, unde nu este trotuar, sperând ca maică-sa să n-o vadă. S-a ajutat de o creangă ruptă dintr-un arbust. La urmă, agăţând cu vârful crengii zgarda lipicioasă, a aruncat-o dincolo de un gard.

Pe chipul ei, în timp ce-i povestea toate astea lui Xabier, se citea dezgustul.

— Ai făcut bine că nu i-ai spus mamei.

— Coboram spre San Bartolomé şi-mi venea să vomit. Aşa că am intrat în primul bar ca să beau ceva. Eu, care nu beau niciodată atât de devreme, dar acum simţeam nevoia să-mi alung cât mai repede senzaţia de greaţă.

Păşeau unul lângă celălalt, inspirând briza mării; linia lungă, înceţoşată, a coastei se întindea sub ochii lor, iar dincolo de chei, succesiunea neîncetată a valurilor care se sparg înspumate de pietrele stăvilarului.

Nerea, către fratele ei: să-i spună mai multe despre ce începuse să-i zică la telefon.

— Îţi aminteşti de Ramón Lasa?

— Şoferul de pe ambulanţă? Sigur.

— Acum o săptămână, a venit la cabinetul meu ca să-mi spună că

 469 

auzise, că i se povestise. Ce? Că draga noastră mamă fusese văzută

împingând scaunul cu rotile cu Arantxa în el prin piaţa din sat. Imaginează-ţi scena: ele două plimbându-se în plină zi într-un loc unde e imposibil să

nu fii văzut. De ce? Şi cine a avut ideea? Şi cum de îngrijitoarea nu era cu ele, că doar e zilnic cu Arantxa? Îţi dai seama ce bârfe a stârnit printre săteni o asemenea întâmplare.

— Adevărul e că asta-i destul de ciudat. Sunt atâţia ani de când nu ne vorbim. N-am mai văzut-o pe Arantxa de când eram studentă. Totuşi, continui să o consider prietena mea. Dintre toţi ai mei, ea a fost singura care s-a purtat omeneşte cu noi. N-ai întrebat-o pe ama despre asta?

— Am impresia că ama suferă de ceva tulburări. N-am vrut să

înrăutăţesc lucrurile. Dar crede-mă că faţa lui Ramón era plină de uimire.

— Oare ce-or zice părinţii lui Arantxa?

— Bănuiesc că Joxian a rămas acelaşi om pâinea lui Dumnezeu şi înghite orice vine peste el. Dar ea…

— Pentru Miren cred că a fost ca şi cum i-ar fi dat cineva în cap.

— Şi tot de la Ramón am aflat că după plimbarea cu scaunul cu rotile, ama a leşinat pe stradă şi a avut nevoie de ajutor. Iar asta, aşa cum ţi-am spus la telefon, m-a făcut să intervin.

Soarele, bătând în retragere, trasa pe suprafaţa mării o fâşie de reflexe agitate. Vapoare? Niciunul. Doar o barcă cu motor la intrarea în golf.

Xabier şi Nerea s-au sprijinit cu coatele de parapet. El îşi acoperea începutul de chelie cu o şapcă în carouri; ea, care până în urmă cu câţiva ani purta beretă de lână, acum avea capul descoperit. În spatele lor, plictisită şi ruginită, sculptura lui Oteiza aştepta următoarea furtună. La câţiva paşi de ei, un pescar nu-şi lua ochii de la legănarea plutei albe pe suprafaţa apei.

— Am obligat-o să urce în maşină. Unde mergem? O să vezi. Am programat-o de mai multe ori la doctorul Arruabarrena. Promite că se duce, dar nu merge niciodată şi lasă să treacă timpul, iar eu am bănuit, după analizele de sânge, că era ceva în neregulă cu trupul ei.

Arruabarrena a examinat-o. I-a făcut tot soiul de analize. Alaltăieri m-a sunat. Să trec urgent pe la el. A fost destul să-i văd faţa, ca să-mi dau seama că avea să-mi dea veşti proaste.

— A confirmat că are cancer?

— La colul uterin. Foarte avansat. Dacă ar fi fost depistat mai devreme,

 470 

s-ar fi putut interveni cu şanse mari de reuşită, dar ea a tot amânat, eu n-am fost pe fază, iar acum are deja afectate şi alte organe, printre care ficatul. În fine, te scutesc de detaliile medicale. Nu sunt plăcute, crede-mă.

— Cât i-a mai rămas de trăit?

— Arruabarrena zice că, în cel mai bun caz, două, trei luni, însă poate muri oricând, chiar în noaptea asta. Dacă s-ar opera şi ar începe un tratament dur, ar putea-o duce până la sfârşitul anului, dar nu are sens.

— Ştie?

— Arruabarrena încă n-a vorbit cu ea. M-a întrebat dacă nu cred că ar fi mai bine să-i spun eu care-i diagnosticul, că, până la urmă, sunt fiul ei.

Cred că are dreptate. Şi mai cred şi că sunt destul de vinovat că nu mi-am dat seama de problemă cât timp mai era rezolvabilă.

— Nu e momentul potrivit pentru reproşuri. Am impresia că ama ştie despre boala ei mai multe decât lasă să se vadă.

— În maşină zicea că nu e nevoie să meargă la doctor, că toată viaţa a avut probleme cu ciclul şi dureri de burtă.

Cei doi fraţi şi-au reluat plimbarea. Au coborât treptele de la Acuario, am ajuns în port. În oraş începeau să se aprindă primele lumini.

— În orice caz, am stabilit cu Arruabarrena să-i dea un tratament paliativ. O să facem tot posibilul pentru ca ama să nu sufere.

Nerea şi-a trecut mâna peste umărul lui Xabier. Au mers aşa o vreme, fără să mai vorbească, fără să se privească, până când Nerea l-a întrebat ce are de gând să facă după ce ama n-o să mai fie.