— Tu ştii că trăiesc în oraşul ăsta pentru ea. E o promisiune pe care i-am făcut-o lui aita când l-am îngropat. I-am şoptit în gând: nu-ţi face griji, o să am grijă de ea, nu va rămâne singură. Dar iată că, până la urmă, nu m-am ridicat la înălţimea aşteptărilor. Ştiu doar că mai vreau să-i împlinesc vechea ei dorinţă de a fi îngropată lângă aita, apoi o să plec.

Unde? N-am idee. Cu siguranţă, cât mai departe. Acolo unde pot fi de folos celor care au nevoie de mine. Dar tu?

— Eu rămân aici.

Ca să evite aglomeraţia, nu au luat-o pe străzile din Zona Veche. Au continuat să discute într-un bar de pe Bulevar. S-au despărţit la lăsarea nopţii, gravi, liniştiţi, atingându-şi fratern obrajii. El a luat-o într-o parte, ea, în cealaltă. Cerul se întunecase de tot, iar frigul tolerabil al după-amiezii fusese înlocuit de unul mai aspru, al nopţii. Străbătând strada

 471 

Elcano, pierdut în gânduri, Xabier a simţit mirosul cald de castane prăjite.

Chioşcul vânzătorului de castane se afla la intrarea în piaţa Guipúzcoa. O

duzină, 2,5 euro. În timp ce plătea, orologiul de la Camera Deputaţilor a bătut ora opt seara. Xabier, simţind în palme căldura plăcută care răzbătea prin cornetul de hârtie, s-a aşezat pe o bancă din piaţă, în bătaia lunii în descreştere, pe care o vedea printre crengile unui copac rămas fără frunze. A descojit cu îndemânare o castană. Foarte bună. La fix, nici neprăjită, nici arsă. Căldura plăcută i-a umplut gura şi i-a amplificat aburul respiraţiei. A doua castană, la fel de bună. Prea bună. S-a ridicat în picioare. A golit cornetul într-un coş de gunoi, castanele căzând pe rând peste resturile din coş. Apoi, pierdut printre oameni, a luat-o spre Avenida.

 472 

111. O NOAPTE ÎN CALAMOCHA

De regulă, când se ducea în vizită la Joxe Mari, lua autobuzul organizaţiei Pro Amnistia. Joxian o însoţea uneori. Mai ales la început.

Apoi, pe măsură ce anii s-au scurs, el a mers tot mai rar.

Într-o sâmbătă, era iarnă, a trecut mult de atunci, au avut parte de un incident, la câţiva kilometri de Calamocha. După aceea, lui Joxian i-a pierit cheful de a mai călători. N-a fost singurul motiv. De fapt, motivul principal era Miren. E poruncitoare, se ceartă, nu poţi să-i spui nimic despre băiat. E

ca şi cum Joxe Mari ar fi piciorul ei în zona inghinală. N-o atinge acolo că

face ca toţi dracii, ce femeie!

În ziua cu faza din Calamocha, s-au dus în vizită la închisoarea din Picassent, dar nu cu autobuzul, ci cu maşina lui Alfonso şi Catalina, care aveau şi ei un fiu în acelaşi penitenciar.

Nu se poate spune că cele două familii erau în relaţii strânse, Miren îi critica pe la spate, în primul rând pentru că nu vorbeau limba bască. Lui Joxian îi era egal cum vorbeau. Cu toate astea, nici lui nu-i erau simpatici.

De ce? Ridica din umeri: habar n-am.

Dar, în sfârşit, Alfonso şi Catalina erau din sat, chiar dacă veniseră din sud, în anii şaizeci. Miren zicea despre ei că nici aerul pe care-l respiră nu e basc. Mai ales în cazul femeii, îţi dădeai seama după accent de unde e.

Se procopsiseră cu un fiu militant ETA, care pe vremea aceea era coleg de închisoare cu Joxe Mari şi se părea că cei doi tineri se înţelegeau bine.

Într-o zi, don Serapio a abordat-o pe Miren în stradă. Băgăreţul ăla.

Preotul stătea de vorbă cu Catalina sub porticul primăriei. Popa ăsta vorbeşte cu toată lumea. Domneşte peste suflete şi trupuri. Sau încearcă.

Pentru că, dacă te duci la slujbă, în afară de marile sărbători, nu vezi în biserică mai mult de patru rătăciţi. A văzut-o pe Miren, care se oprise să

cumpere nişte brânză de casă, şi a salutat-o: kaixo, Miren, iar ea n-a putut să facă pe surda, era la numai opt paşi de el, aşa că a renunţat la brânză şi s-a dus la preot. Catalina, aici de faţă, şi soţul ei aveau de gând să meargă

în vizită la fiul lor în aceeaşi zi în care voiau să meargă şi ea cu Joxian, lucru pe care preotul îl ştia foarte bine.

Joxian, la prânz:

— Aşa-ţi trebuie dacă nu poţi să-ţi ţii gura.

 473 

— E duhovnicul meu.

— Mai bine du-te să te confesezi în alt sat.

De faţă cu don Serapio, Miren s-a înţeles cu Catalina, cum altfel, să

meargă toţi patru la Picassent, cu maşina lui Alfonso. Bine, bine, numai că

puţin a lipsit pentru ca preotul să oficieze o slujbă de înmormântare pentru toţi patru.

Accidentul s-a petrecut pe drumul de întoarcere. Câteva zile mai târziu a apărut o ştire în Egin, după ce Alfonso vorbise la telefon, din Teruel, cu un ziarist. La dus, Joxian se aşezase pe locul din faţă, lângă Alfonso, care conducea, şi e un plicticos, poate de asta nu-l poate înghiţi. E un închipuit.

Nu tace. Fotbal, maşini, bucătărie, ciuperci: la toate se pricepe. La un moment dat, a pus o casetă cu muzică de operetă. În interiorul închisorii, după ce s-au despărţit de ei, Miren a şoptit:

— O au în sânge. Mai lipsea numai să strige Trăiască Spania.

La întoarcere, când a vrut să urce în maşină, Joxian s-a trezit că pe locul de lângă şofer stătea Catalina. Neavând de ales, s-a aşezat pe bancheta din spate lângă Miren, care, imediat după ce maşina a demarat, l-a ciupit de picior, dându-i de înţeles să nu spună nimic despre Joxe Mari, căci Joxian se apucase într-adevăr să spună unele lucruri.

Două zile mai târziu, în casă:

— Mulţumeşte-i Sfântului Ignaţiu că ţi-a luat locul Catalina.

— Se vede că îngerul meu păzitor e mai deştept decât al ei.

Alfonso, cu mâinile pe volan, a pus stăpânire pe discuţie. Îşi lăuda fiul, că face multă gimnastică în puşcărie şi că a început să înveţe engleză.

Păcat că trebuie să-i vorbeşti numai pe partea asta, pentru că pe cealaltă

nu aude mai deloc.

Accelerează, depăşeşte un camion şi le dă explicaţii:

— Din cauza loviturilor primite când l-au capturat.

Miren, din când în când, punea paie pe foc.

— Nu aţi făcut plângere?

— De parcă te bagă cineva în seamă… Fiii noştri sunt în ghearele statului.

— Păi şi pe Joxe Mari al meu l-au bătut. În grup. Că pe rând se tem de el, la cât de mare e.

Joxian, căzut pe gânduri, trist ca de obicei când se despărţea de Joxe Mari (bine, fiule, să fii sănătos), contempla peisajul, neatent la ce se