S-au înţeles ca Joxe Mari să nu participe la operaţiunile de supraveghere, ca să nu se expună şi, implicit, să expună şi comandoul. Dar a mers, da, în sat, în prima noapte, împreună cu colegii săi, în Seatul 127.
Le-a explicat, fără să coboare din maşină. Asta e firma. El locuieşte aici, la primul etaj. Acolo, unde vedeţi Arrano Taberna, trebuie să întrebaţi de Patxi. Apoi s-a limitat să supervizeze acţiunea din apartamentul din San Sebastián. Ca să fie totul clar:
— La urmă, dacă ne hotărâm să acţionăm, voi fi acolo.
Cu prudenţa lui obişnuită, Patxi, cel care nu ieşea niciodată în faţă, cel care nu fusese niciodată capturat, cu toate că prezida cuibul abertzale de acolo, le-a făcut rost de cazare prin intermediul cuiva. Le-a spus clar că nu vrea să aibă nimic de a face cu problema lor şi le-a cerut să nu calce pe la Arrano. Joxe Mari, înţelegător:
— Are dreptate. Acolo toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Doi indivizi străini ar atrage atenţia imediat. Dacă rămâne unul, e de ajuns.
Patxo a stat în sat o săptămână. Txopo avea misiunea de a face zilnic
380
naveta între apartamente pentru a duce informaţii, mesaje, pachete, dar peste noapte rămânea întotdeauna în San Sebastián, acolo unde se ocupa şi cu scrisul rapoartelor, lucru pentru care Joxe Mari îi mulţumea din inimă, pentru că el nu le prea avea cu cuvintele.
Patxo a avut nevoie de numai şapte zile pentru a aduna informaţii suficiente. Mai multe decât aveau nevoie, zicea. I-a pus la curent pe colegii săi cu rezultatele investigaţiilor.
— Cel care m-a lăsat să dorm la el lucrează la firma obiectivului.
— Cum îl cheamă?
— Andoni.
— Îl cunosc. E un scandalagiu din sindicatul LAB.
— Cu ajutorul lui, am aflat o mulţime de detalii despre viaţa capitalistului, pe care nu-l înghite.
Joxe Mari, discrepant, precizând:
— Eu cred că în lupta armată n-are-a face dacă-ţi place sau nu cineva.
Vreau să zic că nu le venim de hac ălora care nu ne pică bine. Căci de-ar fi aşa, eu în momentul ăsta i-aş trage patru gloanţe lui Andoni. De ce?
Pentru că e un nemernic. I se trage din familie. Unchiul lui, Sotero, a fost unul dintre cei care pe vremea lui Franco atârnau drapelul Spaniei la balcon, iar acum e în Herri Batasuna. În indivizi de teapa ăstuia, eu n-am încredere, ce să vă zic mai mult? Ca om, Txato îmi place mai mult, dar e limpede că trebuie să acţionez împotriva lui, pentru că ţine de eliberarea Ţării Bascilor.
— Bine, nu mai sări în sus, lasă-l pe Patxo să ne informeze.
— Pe unde rămăsesem? Patronul îşi schimbă des traseul, dar nu are prea multe opţiuni. Foloseşte maşina. Andoni, care mi-a povestit o grămadă despre el, m-a asigurat că nu lucrează după un orar fix. Se vede că el e şeful; începe şi termină când are chef. Dar, atenţie! Primul lucru pe care-l face după ce iese din casă e să meargă pe jos până la garaj, care nu e pe aceeaşi stradă cu intrarea în casă, ci după colţ.
— Dar ştiu că-mi spui chestii noi. Când eram copil, am fost de nenumărate ori în garajul ăla.
— Pe distanţa aia de patruzeci, cincizeci de metri e uşor de prins, când merge la muncă sau când vine de la muncă. Mai ales bucata aia dintre garaj şi colţul străzii mi se pare locul ideal pentru atentat. Strada e îngustă, destul de întunecată şi nu trece aproape nimeni pe acolo, nici
381
oameni, nici maşini. Ar fi super tare dacă l-am sechestra.
— Da, dar nu avem infrastructură. Unde-l ducem? În plus, nu putem face aşa ceva fără să întrebăm conducerea. Aşa că, nici vorbă de sechestrare. Txato m-ar recunoaşte cu ochii închişi. Numai după voce.
Uită de aşa ceva.
— N-am zis să-l sechestrăm, ci că ar fi simplu de făcut.
— Vorbeşte mai clar.
— Nu umblă deloc prin baruri. Asta ştiu tot de la Andoni. Înainte mergea. Acum nu, pentru că organizaţia abertzale l-a pus cu botul pe labe.
Se trezeşte super devreme. Pe la unu, unu şi jumătate, pleacă să mănânce de prânz acasă. Cât am stat eu acolo, o singură dată nu s-a dus. Andoni zice că sunt unele zile în care mănâncă la birou. Pleacă din nou la muncă
pe la trei şi jumătate, un minut în plus sau în minus. Luni a plecat la patru fără un sfert. Ca întotdeauna, se duce la garaj, ia maşina, un Renault 21, roşu. Mi se pare complicat să-l atacăm seara, când se întoarce de la muncă. Alaltăieri se făcuse unsprezece şi tipul încă nu apăruse. Am plecat.
— Escortă?
— Nu. Vă spun eu că obiectivul ăsta e floare la ureche.
Joxe Mari nu vedea lucrurile chiar atât de simplu, clătina din cap, şovăia: mai întâi să, ar trebui să. Colegii îi demontau fără nicio greutate fiecare dintre obiecţiile sale. Că era simplu ca bună ziua: puţină logistică, victimă sigură, un sat în care până şi lămpile stradale sunt abertzale, retragere simplă de la faţa locului. Ce mai voia? Cu toate astea, el îi dădea înainte, că una, că alta, cu temerile lui şi cu semnele de întrebare. Cei doi: Patxi pregătise deja terenul printr-o campanie de graffiti şi defăimare, aşa că:
— În momentul de faţă, nici Dumnezeu nu mişcă un deget pentru afacerist.
— La dracu’, nu vreau ca Patxi, Andoni şi mai ştiu eu cine, să-şi revendice atentatul nostru. Nu suntem câinii lor de vânătoare. De unde să
ştim că mai târziu nu se apucă să povestească prin sat şi prin alte locuri, sau că nu e o cârtiţă printre ei? Au colaborat cu noi. Foarte bine. Dar când, unde şi cum, astea le hotărâm doar între noi.
— Bine, dacă despre asta e vorba, lăsăm să treacă o vreme înainte de a acţiona.
— Asta voiam să spun, că după cum aţi prezentat lucrurile, e prea în
382
