Miren îşi amintea că nu cu mult timp în urmă trecuseră printr-un sat, dar nu era sigură. Joxian nu ştia şi nu-şi amintea pentru că aţipise. Cel mai bine ar fi să oprească o maşină. După puţină vreme, au văzut apropiindu-se luminile unor faruri. Nu au făcut semne, s-au gândit că şoferul avea să-şi dea seama de situaţie văzând maşina distrusă. N-a oprit.

— Cum vrei să oprească dacă nu-i faci cu mâna?

— Păi fă tu, dacă eşti atât de deşteaptă.

— Auzi, hai să nu ne certăm acum, bine?

Următoarea maşină, apărută după câteva minute, a oprit. Că dacă-s răniţi. Au negat, dârdâind de frig. Şoferul a zis că merge în satul lui, Calamocha, aici, aproape, şi că îi poate duce până acolo, dacă vor. I-a luat.

A zis că-l cheamă Pascual. Cincizeci şi ceva de ani, o burtă atât de mare, destul de guraliv: după câteva curbe, le-a şi spus că avea probleme cu

 477 

inima şi că era diabetic.

— Suntem încă în provincia Teruel?

— Da, doamnă.

— Atunci e clar că în noaptea asta nu mai ajungem acasă.

— Complicat. Ultimul autobuz spre Zaragoza a plecat deja.

Miren i-a povestit unde şi cu cine mergeau şi ce se întâmplase.

— Aţi fost în vacanţă?

— Da, în Benidorm.

Şoferul văzuse petele de sânge de pe Joxian. Imposibil să nu le vezi. L-a întrebat din nou dacă nu e rănit. Joxian i-a spus că nu era sângele lui. Când au început să se zărească primele case din Calamocha, Pascual, cu un puternic accent aragonez, le-a propus:

— Puteţi să rămâneţi la mine peste noapte. Copiii mei sunt la Zaragoza, cel mare lucrează la o bancă, ceilalţi doi sunt studenţi şi mai am o fată la Paris, măritată cu un muzician francez, un om extraordinar. Educat, liniştit. E drept că nu vorbeşte nici boabă de spaniolă, dar ne înţelegem bine. O să vedeţi, în casa mea e loc de o armată. Vă odihniţi, dumneata te poţi spăla de sânge, iar mâine-dimineaţă vă duc la gară în Zaragoza, pentru că oricum am drum pe acolo. Sunt văduv şi, aşa cum v-am spus, stau într-o casă mare şi pustie.

Le-a făcut o cină apetisantă, le-a dat o cameră cu tavanul din grinzi de lemn şi patul cu aşternutul rece şi greu, iar dis-de-dimineaţă, după micul dejun, săritor şi jovial, i-a dus cu maşina la Zaragoza. Miren şi Joxian au vrut să-i dea bani. Că nu, şi nu, şi nu. Au insistat, stânjeniţi, timizi. Pascual, ridicându-şi burta cu ambele mâini, le-a zis că bine-cunoscuta încăpăţânare a aragonezilor e nimic în comparaţie cu a lui. Pe drum, a făcut elogiul bascilor. Oameni cinstiţi şi harnici. Rele sunt atentatele comise de ETA. S-au despărţit în faţa gării Portillo. Era duminică, bătea un crivăţ care te pătrundea până la oase. În după-amiaza zilei următoare, Miren s-a dus la poşta din San Sebastián. Doar nu era nebună să meargă la cea din sat. Ca s-o întrebe ce treabă avea ea cu un domn din provincia Teruel? I-a trimis un pachet cu un kilogram de păstăi de Tolosa, un borcan cu măsline, ardei iuţi şi anşoa, învelit în folie protectoare cu bule, brânză

de Idiazábal ambalată în vid şi cam atât, pentru că mai multe nu încăpeau în cutie.

Joxian o lua la mişto.

 478 

— Eşti mai căpoasă decât aragonezul din Calamocha.

— Nu-s căpoasă, îs recunoscătoare.

— Parcă văd că azi, mâine, te dai cu spaniolii.

— Marş la păscut, prostule, prostul proştilor.

 479 

112. CU NEPOTUL

Ce perspectivă urâtă, Joxian. Urâtă? Foarte urâtă. Un fiu în puşcărie, pe care nu cred să mai apuc să-l văd în libertate, că sigur mor înainte; altul, în Bilbao, care nici măcar nu ne sună, nici nu ne scrie, nici nu vine pe la noi, iar Miren bănuieşte că îi e ruşine cu familia lui; şi fata, care nu mai vorbeşte cu maică-sa de mai bine de un an şi e la cuţite cu soţul ei. Joxian tot învârtea la manivela gândurilor lui, ce ghinion avem, în autobuzul spre Rentería. N-am putea fi ceva mai normali? Brusc, din privirile celorlalţi pasageri, şi-a dat seama că vorbea cu voce tare. Mă ţicnesc, ca bătrânii.

De fapt, sunt. Călătorea pe un scaun rezervat bătrânilor şi gravidelor.

A coborât la staţia obişnuită. Era în perioada în care îşi vizita nepoţii fără ca Miren să ştie. Când pleca de acasă zicea că merge la grădină. Şi chiar mergea; aduna nişte zarzavat sau fructe, uneori lua şi câte un iepure pe care-l omora şi-l jupuia pe loc, pentru că nu putea să facă asta cu copiii de faţă, apoi lua autobuzul din staţia din zona industrială.

Cu punga de plastic plină cu vreo trei, patru fire de praz, nişte andive şi un pumn de alune, Joxian s-a oprit în faţa uşii, a vrut să sune, dar a simţit nevoia de a se întoarce pe unde venise. Guillermo ţipa, Arantxa ţipa, micuţa Ainhoa plângea: o casă de nebuni. A sunat. La auzul soneriei, cei din casă au tăcut, mai puţin fetiţa care continua să se smiorcăie. Au trecut vreo zece, douăsprezece secunde până să i se deschidă uşa. Iz puternic: de mâncare, de trupuri, de aer stătut. Guillermo, rece, supărat, l-a salutat şi a ieşit din casă.

Ce perspectivă urâtă! Harababură şi mizerie. Privirea furioasă / plânsă a lui Arantxa, subliniată de cearcăne, l-a descurajat profund pe Joxian.

Ainhoa, cinci ani, se opreşte din suspinat când îl vede pe aitona şi dă fuga să scotocească prin pungă după un posibil cadou. Mânat de aceeaşi curiozitate, Endika, şapte ani, se apropie şi el în grabă, o împinge pe soră-sa, care îl împinge la rândul ei, pentru ca, până la urmă, cei doi copii să

rămână dezamăgiţi văzând zarzavaturile şi alunele. Arantxa:

— Vreţi să ieşiţi cu aitona?

Amândoi, deodată:

— Nu.

— De ce nu? Mereu vă cumpără dulciuri.

 480 

Băieţelul neagă din nou, dând din cap.

— Pentru că mă plictisesc, ama.

Joxian nu ştie ce să zică. Pare obosit, apatic, şi, într-un târziu, îşi întoarce privirea spre Arantxa ca să o întrebe, stins, cum o duce.

— Vezi şi tu. Groaznic, multă treabă, cu casa, cu copiii şi cu un soţ care se poartă cu mine mai urât decât cu o cârpă. N-am timp nici să fiu nefericită.

— Îţi aminteşti de Catalina?

— Care Catalina?

— A lui Alfonso.

— Cea care-a rămas şchioapă după accidentul cu voi? Am văzut în ziar la decese.

— Era terminată în ultima vreme. Mâine e înmormântarea.

— Ce mai ştii de băiatul lor?

— Tot în puşcărie. În Badajoz, parcă. A făcut să curgă mult sânge.