A văzut-o îndepărtându-se lent pe unde urcaseră amândoi cu puţin timp în urmă. Nu şi-a întors privirea către mormânt până când n-a fost sigur că Bittori era destul de departe încât să nu-i observe gesturile, să nu-i audă şoaptele.

Ea s-a oprit la vreo treizeci de paşi, între două cripte. Proţăpită pe alee, cu mâna streaşină la ochi ca să se apere de soare, se uita la Joxian rămas dinaintea mormântului soţului ei, la acea siluetă ciudată şi uşor comică a bărbatului aflat printre lespezi, şi pietre funerare, şi cruci, în echipamentul său de ciclist şi cu bicicleta lângă el, de care are aceeaşi grijă cum avea şi Txato de bicicleta lui.

L-a văzut punând buchetul de flori pe mormânt. De unde l-o fi luat? L-o fi adus din sat? Nu cred, riscul ca soţia lui să afle ar fi fost prea mare.

Joxian, cu casca în mână, şi-a făcut cruce. Dacă a zis ceva, ea nu l-a auzit; dar simplul fapt că venise la cimitir, aşa cum îi promisese cu o zi înainte în grădină, a însemnat pentru Bittori o satisfacţie adâncă.

Brusc, Joxian s-a apropiat de ea, împingând bicicleta cu ambele mâini.

Încheiase, ce repede, vizita la cel care fusese prietenul său, cel mai bun prieten. Joxian a ajuns lângă Bittori. Fără să se oprească, a zis repede, cu o nepăsare jucată:

— Bine, am plecat.

— Mi-a făcut foarte mult bine faptul că ai venit.

Joxian nu i-a răspuns. De unde atâta grabă? Ce-l făcea să plece atât de brusc? Bittori a primit repede răspunsul. Joxian n-a apucat să facă mai mult de patru paşi înainte de a-i scăpa primul suspin. A grăbit pasul. Cu faţa răvăşită, cu umerii scuturându-i-se dramatic, s-a îndreptat spre ieşire împingând bicicleta.

 487 

114. DESPĂRŢIŢI DE GEAM

Cu puţin înainte ca Joxe Mari să fie mutat de la închisoarea din Picassent la cea din Albolote, din cauza unui incident grav cu un membru al Gărzii Civile, a primit, în sfârşit!, vizita fratelui său.

I se tot plângea maică-sii. Că ce face Gorka, că de ce nu vine niciodată, că mi-ar plăcea mult să-l văd. Miren îi zicea că nu venea nici pe la ei, deşi nu stăteau departe, nici Joxian, nici ea nu ştiau ce se întâmplă cu băiatul ăsta, zici că se ascunde de noi.

Miren a încercat să-l convingă, într-una dintre puţinele dăţi când au vorbit la telefon. Cum a făcut? În stilul ei, mustrându-l şi aruncându-i reproşuri, aşa că, normal, a fost şi mai rău. S-au scurs luni întregi înainte de a mai şti ceva de el.

Arantxa a făcut tot ce a putut, în timpul uneia dintre vizitele secrete pe care Gorka i le făcea în locuinţa ei din Rentería. Ea da, fusese o dată la Joxe Mari. De mai multe ori nu, pentru că-i interzisese Guillermo, aşa cum înainte îi interzisese lui Arantxa să-i ducă pe copii să-l vadă pe unchiul terorist, atâta mai lipsea.

Rugămintea lui Arantxa, fraternă, lipsită de acreală şi de încrâncenare, nu l-a convins pe Gorka.

— O să văd.

Dar atunci când spune o să văd, în realitate este nu. Totuşi, cuvintele surorii lui l-au pus pe gânduri. Mai mult: s-a trezit cu o stingheritoare nelinişte interioară. Remuşcare? Tot ce se poate. Pentru a se elibera de ce-l stânjenea, i-a povestit toată faza lui Ramuntxo, tu ce ai face?, iar Ramuntxo a hotărât pentru el. Adică să stabilească, împreună cu fratele său, cât mai repede, o întâlnire la vorbitor. Ceea ce Gorka a şi făcut, chiar dacă fără prea mult chef, iar în luna următoare au mers la Picassent, cu maşina, toţi trei: Ramuntxo la volan, Amaia lângă el şi Gorka în spate, singur, tăcut, regretând, după primul kilometru, că se hotărâse să facă

drumul acela.

— Cum ai descrie relaţia dintre tine şi fratele tău?

— Aş zice că inexistentă.

— Te temi de el?

— Îmi iei un interviu, sau ce?

 488 

— Îmi pasă de tine. Te temi de el sau nu?

— Mai demult, da. Acum nu ştiu. Nu ne-am văzut de atâta timp.

— Te deranjează să vorbim despre asta?

— Mă doare şi tu ştii. Aşa că nu înţeleg de ce vrei să-mi strici ziua.

— Scuze. Sfârşitul interviului. Dragi ascultători, câteva minute de publicitate, apoi revenim cu alte subiecte.

Gorka s-a despărţit de Ramuntxo şi Amaia în parcarea închisorii.

Deşirat, lipsit de eleganţă, fără pic de bucurie, a intrat în clădire. Se simţea ca o vită la uşile abatorului. După ce a trecut de controlul obligatoriu, i s-a repartizat un vorbitor. Un cubicul îngust, un scaun incomod din plastic, căldură sufocantă, destul de multă mizerie, mai ales pe sticlă, iar în stânga şi în dreapta, oamenii aceia ţipând, cu gura în dreptul microfonului, îţi dai seama ce de bacterii trebuie să fie acolo.

L-a văzut pe fratele său înainte ca Joxe Mari să-l vadă. I-a atras atenţia că pierduse mult din musculatură şi, mai ales, din păr. Şi-a fixat privirea pe mâinile lui, de handbalist puternic, vânjos, pe care le admirase, cărora le ştiuse de frică atât de mult în copilărie, transformate mai târziu într-un instrument de luat viaţa oamenilor, câtora?, numai el ştie, şi pentru o clipă a simţit o uşoară înfiorare şi o înţepătoare, tristă bucurie de a nu fi el în locul lui Joxe Mari.

Ceva a văzut Joxe Mari pe faţa fratelui său, ceva ce i-a şters zâmbetul de pe buze, încă înainte de a se aşeza. S-au privit cu gravitate, câteva secunde, despărţiri de sticlă. Joxe Mari a vorbit primul.

— După cum vezi, nu te pot îmbrăţişa.

— Stai liniştit.

— Mi-a fost dor să te văd, frate.

— Sunt aici.

— Pari supărat. Nu te bucuri să mă vezi?

— Normal că mă bucur, dar aş fi preferat să te văd altundeva.

— Nu mă fute la cap, normal că şi eu.

Ar fi putut să nu vină cu acel nu mă fute la cap. Era adresat unui Gorka de pe vremuri, adolescentului slab şi retras. Vorbe grele, spuse cu bravură. Lui Gorka nu i-au plăcut, aşa că s-a lăsat pe spate, îndepărtându-se ostentativ de microfon, ca şi cum i-ar fi spus fratelui său: nu mă lua aşa, nu sunt subalternul tău dintr-un comando. Şi tot ce vedea la Joxe Mari îi producea o intimă şi vie repulsie. Pe lângă faptul că locul acela puţea. Nu

 489 

era deloc ventilat? Milă? Deloc. Ochii lui, poate cel mai puţin schimbaţi în toţi aceşti ani, erau ochii cu care îşi privise victimele înainte de a le executa. De asasin îi era şi fruntea, care se întindea deasupra sprâncenelor de asasin, nasului de asasin, gurii (cu dantura în stare proastă) de asasin. Mă gândesc la astea, dar e mai bine să nu spun cu voce tare, nici n-aş îndrăzni.

Au schimbat nimicuri despre vieţile lor private. Totul destul de succint, superficial. Doi străini mimând o încredere / familiaritate pe care o pierduseră. Degeaba se chinuia să discute ca atunci când dormeau în aceeaşi cameră, în casa părintească. Gorka punea întrebări pentru a nu fi nevoit să vorbească despre el. Patruzeci de minute în vizuina aceea i se păreau eterne.

Era clar că nici Joxe Mari nu se simţea în largul lui. De ce? Nu simţea niciun fel de solidaritate / afecţiune, empatie / înţelegere venind din cealaltă parte a geamului. Şi nici măcar un zâmbet. Ce naiba se întâmplă?

Încerca să descifreze ceva în ochii fratelui său şi, din câte se părea, nu-i plăcea deloc ce vedea acolo. E drept că nu-i plăceau nici sentimentalismele. A luat, brusc, o atitudine agresivă.

— De fapt, mă condamni pentru implicarea mea, nu-i aşa? Pe care o dispreţuieşti.

Gorka a fost luat prin surprindere. S-a pus în gardă.

— De ce zici asta?

— Se vede că aitas te-au bătut la cap ca să vii să mă vezi. Nu mă