— Nu cred.
— Putem încerca din nou când va pleca la muncă. Ce zici?
— Nu ştiu.
— Au trecut multe zile de când n-am mai dat nicio lovitură.
— Bine, dar de data asta stai tu în cabina telefonică, iar eu te aştept la maşină. M-am udat destul pentru astăzi.
— Din partea mea…
Miren a fost anunţată că timpul dumneavoastră a expirat, doamnă. Ea nici măcar nu s-a sinchisit să se uite la funcţionarul care i se adresase. S-a ridicat de pe scaun, gata să-şi ia la revedere de la fiul ei.
— Bine, dragul meu, curaj şi ştii tu, nu? O să vin peste o lună, sau poate şi mai repede, cu condiţia ca sora ta să nu sufere un nou atac.
— Nu mai vorbi cu nebuna aia, ama. Promite-mi. Nicio vorbă. Dacă
vrea să afle, să se ducă să consulte documentele de la Tribunalul Naţional.
— E hotărâtă să ne mănânce viaţa. Nu mai scăpăm de ea.
— N-o băga în seamă. O să renunţe.
389
93. ŢARA CELOR CARE TAC
S-a întâmplat ca Ramuntxo să afle ştirea acasă, de la radio, pe când Gorka, prins cu luarea a două interviuri, primul cu un editor, al doilea cu un librar din Bilbao, habar nu avea de cele întâmplate.
După-amiaza unei zile obişnuite de muncă. Doi colegi stăteau de vorbă
în biroul de alături. Unul dintre ei, care tocmai venise, a zis, printre altele: nu se mai opreşte ploaia, a fost un atentat, când vine Ramuntxo? Gorka n-a dat acelor cuvinte nici cea mai mică importanţă.
Ce-i păsa lui că ploua, dacă oricum mai avea de stat la birou câteva ore bune? Cât despre atentat, se obişnuise atât de mult cu acţiuni violente din partea ETA, încât cu greu l-ar mai fi putut surprinde una în plus. Odată cu trecerea anilor, dezvoltase un soi de crustă de indiferenţă. Credeţi că sunt singurul? Nu era indiferent la asasinatele bandei, doar că acestea ajunseseră să fie o rutină care-i inunda corpul cu indignare şi suferinţă.
Aşa că, în afară de cazul în care atentatul se lăsa cu un număr mare de morţi, cum fusese cel de la supermarketul Hipercor din Barcelona27, care într-adevăr i-a distrus ziua, sau că printre morţi erau şi copii, se limita să ia cunoştinţă şi îşi păstra opiniile pentru sine.
În schimb, de fiecare dată când îi ajungea la urechi ştirea că fusese capturat un comando, inima începea să-i bată mai tare şi dădea fuga să
vadă dacă fratele său se afla printre cei capturaţi. Gorka îşi dorea din tot sufletul ca fratele său să fie îndepărtat cât mai repede din lupta armată. I-o spusese lui Ramuntxo (nimănui altcuiva) în repetate rânduri.
— O să mă bucur când îl vor prinde. Pentru el, dar şi pentru familia mea. Le-a distrus viaţa părinţilor mei.
Cu puţin înainte de şapte, Ramuntxo a ajuns la radio, cu umerii gabardinei şiroind de apă.
— Ai aflat de atentatul de azi după-amiază?
— Nu ştiu nimic.
— L-au împuşcat pe un om de afaceri de la tine din sat.
— Cum îl cheamă?
— N-am reţinut numele; dar, dacă vrei, aflăm imediat.
27 Atentat comis de organizaţia teroristă ETA, în 19 iunie 1987, soldat cu 21 de morţi şi 47
de răniţi.
390
— Nu, lasă, lasă.
Ceea ce însemna: o să aflu eu singur, atunci când nu va fi nimeni lângă
mine, nimeni care să vadă cum reacţionez. Şi chiar dacă, oricât rememora nume şi feţe, nu-i venea nimeni în minte ca victimă sigură, a presimţit că
atunci când va afla cine a fost va avea parte de o neplăcută, tristă?, surpriză.
S-a gândit la proprietari de fabrici şi ateliere, la comercianţi, la oamenii din sat care aveau o afacere. Şi-a amintit de câţiva – toţi, fără excepţie, naţionalişti declaraţi, pe lângă euskaldunes – asupra cărora ETA putea să
pună puţină presiune, aşa cum făcuse de atâtea ori, mai ales pentru a scoate bani de la ei, dar fără să le ia viaţa, pentru că, în cazul ăsta, gruparea ar fi trebuit să discute cu PNV. În fine, pur şi simplu nu-i venea niciun nume, aşa că, mai degrabă mânat de curiozitate, la un moment dat, fără să-şi ia la revedere de la colegi, s-a dus la barul de la colţ.
Txato. Cafeaua fără cafeină, pe care o comandase, se afla pe tejghea.
Nu s-a atins de ea. Txato. Poza lui, alb-negru, pe ecranul televizorului. Ce spaimă, ce nebunie! Txato. Întorcându-se la sediul radioului, în ascensor, şi-a simţit pieptul cuprins de o senzaţie dureroasă de tristeţe amintindu-şi că Txato era omul care-l învăţase să meargă pe bicicletă, când era copil. L-a ajutat şi tatăl său, dar cel care i-a dat sfaturile esenţiale şi i-a explicat cum să pedaleze fără să cadă a fost Txato. Alerga pe lângă mine în parcarea de la firma lui, ba ţinând, ba lăsând şaua bicicletei lui Xabier, gata în orice moment să mă prindă, dacă mă înclinam prea mult într-o parte. I-a promis că, dacă învaţă să meargă, o să-i cumpere o bicicletă, şi mi-a cumpărat, prima bicicletă din viaţa mea, iar acum e mort, l-au omorât.
Ramuntxo, imediat ce l-a văzut intrând în studio, i-a citit pe faţă unde fusese şi ce aflase.
