— Deci îl cunoşteai.
— Trebuie să fi fost o greşeală. S-au dus pentru cineva şi l-au împuşcat pe cel pe care nu trebuia.
— O fi fost dintre cei care refuză să plătească taxa revoluţionară.
— El cu tata făceau pereche la jocul de cărţi, erau prieteni de-o viaţă, chiar dacă, din câte mi-a povestit soră-mea, în ultimul timp se întâmplase ceva între ei şi nu-şi mai vorbeau.
— Poate s-o fi implicat politic.
391
— Nu cred. Era apolitic şi chiar era un om bun, dădea de lucru la multă
lume, era de partea oamenilor din sat şi, bineînţeles, euskaldun.
— Bun sau nu, ceva trebuie să fi făcut. ETA nu omoară fără motiv. Stai, nu apăr lupta armată. Să nu mă înţelegi greşit.
— Nu ştiu, nu ştiu. E mult de când n-am mai mers în sat şi e clar că mi-au scăpat unele lucruri.
— Vrei să mergem la sfârşitul săptămânii ăsteia şi s-o luăm şi pe Amaia?
— Nu, mai bine nu.
Ramuntxo a intrat în studio ca să-şi facă emisiunea despre actualitatea muzicală în Ţara Bascilor. Gorka a profitat pentru a suna acasă de la telefonul radioului. A răspuns Joxian.
— Ama nu-i acasă. S-a dus în piaţă, la o manifestaţie în favoarea amnistierii.
— La câteva ore după ce l-au omorât pe unul din sat?
— Eu i-am spus: îţi lipseşte o doagă. Şi mai şi toarnă cu găleata. Dar a intrat în ea febra abertzale. N-o mai poate opri nimeni.
Joxian părea dărâmat, speriat, şovăitor la telefon. A zis că nu vrea să
iasă din casă. Ca să nu afle detalii despre ce se întâmplase? Ploaia asta nu se mai opreşte. Şi reumatismul. Şi poate, în sfârşit, sincer:
— În plus, n-am niciun chef să văd pe nimeni.
Convorbirea, oricum dezlânată, a încetat cu totul pentru câteva momente, până când Gorka a zis:
— Unde l-au omorât?
N-a zis pe cine. Nici tatăl, nici fiul nu au rostit nici măcar o dată numele sau porecla victimei.
— Lângă casa lui. E clar că-l aşteptau.
— Am înţeles că nu mai umblaţi împreună.
— De unde ştii?
— Aita, mai vorbesc şi eu cu câte un prieten din sat.
— Şi cu Arantxa?
— Da, şi cu ea.
Joxian continuase să-l considere pe mort prietenul lui. În ciuda a toate.
Aici, în inima mea. Nu-şi vorbeau; unul se ştie de ce; celălalt din cauza lui Miren, care nu-l mai suporta. Să nu cumva să-ţi treacă prin cap să umbli cu el, îi zicea. Nu-ţi dai seama că poţi fi văzut? Sigur e la mijloc ceva cu
392
Joxe Mari. A dat-o peste cap. Sau poate că moartea fiului măcelarului.
Moartea aceea a creat multă ranchiună în sat. Nimeni nu crede că şi-a luat viaţa. Dacă ar fi după Joxian, el i-ar spune condoleanţe lui Bittori, pentru că ţine de cei şapte ani de acasă, mai ales după atâţia ani de prietenie, dar nu se va putea. Joxian nu se simţea capabil să meargă acasă la ea. Să
meargă pe ascuns, cum altfel?, şi să o privească în faţă. Ca să nu mai zic că
biata femeie suferă de nu mai poate, iar el nu ştie cum să se comporte în asemenea situaţii. Oare nu ar putea el, Gorka, să îi trimită din Bilbao o ilustrată din acelea cu chenar negru?
— Şi să scrii Gorka şi familia.
— De ce nu faci tu asta? Nu ai fi obligat să dai ochii cu ea. Scrie Joxian şi familia şi gata.
— Fiule, ce e atât de greu să scrii două vorbe? O dată te rog şi eu ceva.
— Bine, o să văd.
Mai târziu, în noapte, Gorka îi făcea masaj lui Ramuntxo, care stătea întins pe un şezlong cumpărat anume pentru aşa ceva. Îl acoperea cu prosoape ca să nu-l mânjească, pentru că amândoi se ungeau cu uleiuri.
