În timp ce masa spatele lui Ramuntxo, Gorka i-a dat detalii despre convorbirea pe care o avusese cu tatăl său.
— Şi o să-i scrii văduvei?
— Bineînţeles că nu. În cel mai rău caz, o să-i spun lui aita că i-am scris.
Oricum nu are cum să verifice. De ce crezi că fac asta?
— Din laşitate.
— Exact. Pentru că sunt la fel de laş ca el şi ca atâţia alţii care, la ora asta, la mine-n sat, spun în şoaptă, ca să nu fie auziţi: asta e o barbarie, o vărsare de sânge inutilă, nu aşa se clădeşte o patrie. Dar nimeni n-o să
mişte un deget. La ora asta, au dat cu furtunul pe stradă ca să nu rămână
nici cea mai mică urmă a crimei. Mâine se va mai discuta în şoaptă, dar, de fapt, totul va continua ca până acum. Oamenii vor merge la următoarea manifestaţie pentru ETA, ştiind că e preferabil să fii văzut făcând parte din turmă. Acesta e tributul care trebuie plătit pentru a putea trăi liniştit în ţara celor care tac.
— Stai, stai, nu-ţi face sânge rău.
— Ai dreptate. Ce drept am eu să reproşez ceva cuiva? Sunt şi eu la fel ca toţi ceilalţi. Îţi închipui ce ar fi dacă noi doi am condamna la radio asasinatul de astăzi? Ne-ar tăia subvenţia înainte de prânz, sau ne-ar
393
scoate în şuturi din sediu. Cu cărţile e la fel. Dacă te abaţi de la linie, devii un paria, chiar un duşman. Cine scrie în spaniolă, mai treacă-meargă.
Publică în Madrid sau Barcelona şi, cine ştie, cu puţin noroc şi talent, are succes. Dar nu e valabil şi pentru noi, cei care scriem în limba bască. Îţi închid toate uşile, nu te invită nimeni nicăieri, nu exişti. Mie mi-e clar că
toată viaţa o să scriu cărţi pentru copii, deşi sunt sătul până peste cap de vrăjitoare, dragoni şi piraţi.
— Dar cum stai cu romanul despre care mi-ai vorbit?
— Încă mai am fişele. Poate că o să-l scriu. Dacă va fi să-l scriu, jumătate din acţiune se va petrece în Canada, jumătate într-o insulă
îndepărtată.
— E clar că nu eşti în apele tale, băiete. Hai să terminăm cu masajul şi să mergem la culcare.
394
94. AMAIA
Ramuntxo avea dreptul să-şi ia fetiţa la el câte un weekend, din două în două săptămâni. Să aibă grijă de fetiţa lui, pe care o adora, însemna pentru el patruzeci şi opt de ore de teamă, nesiguranţă, stres, dezamăgire. Era convins că nu putea fi un tată bun, că făcea totul greşit.
Dar adevărul este că nici fetiţa nu făcea nici cel mai mic efort pentru a detensiona situaţia. Gorka nu avea nicio îndoială: creatura asta are tulburări de personalitate. De cum o auzea sosind, intra în gardă. Ia să
vedem ce o să ne mai facă / spargă / strice de data aceasta.
După divorţ, fosta soţie a lui Ramuntxo şi-a luat fetiţa şi s-au mutat în Vitoria, ceea ce-l obliga pe Ramuntxo să facă, de două ori pe lună, două
drumuri lungi, cel de vineri după-amiază, când mergea cu maşina ca să-şi ia fata, şi cel de duminică, atunci când o ducea înapoi, fiind, mai mereu, supărat pe sine. Povestea, cu puţine excepţii, se repeta invariabil. Când se ducea să o ia, călătorea plin de speranţe pe care mai apoi fetiţa i le năruia.
Ramuntxo era mult prea înţelegător cu ea, o răsfăţa şi îi făcea toate mofturile, fără ca micuţa Amaia să-i ofere în schimb nici cea mai mică
dovadă de bucurie, ca să nu mai vorbim de entuziasm. Cum se poate ca o fiinţă atât de drăguţă să manifeste o asemenea răceală? Singurul răspuns care-i venea în minte lui Ramuntxo era acela că mama fetei îl vorbea de rău încontinuu.
Când Gorka a cunoscut-o, Amaia avea opt ani. Încă de pe atunci era o fiinţă ciudată, afişând mereu o expresie gravă. În orice moment, era în stare să comită o răutate, sau să răspundă urât, cu un soi de calm diabolic, ştia exact unde să te atace ca să te scoată din minţi. Brusc, făcea sau spunea ceva propriu unui copil retardat, pentru ca după numai un minut, să demonstreze o inteligenţă ieşită din comun. Trecerea timpului n-a îmbunătăţit lucrurile. Pe măsură ce creştea, devenea tot mai complicată, mai imprevizibilă şi, mai ales, tot mai greu de mulţumit. O şantajistă, după
părerea lui Gorka.
Ramuntxo:
— Nu-mi spune asta că mă distrugi.
Era superbă. O păpuşă cu cârlionţi, cu ochii negri-negri, buze lungi şi subţiri, care-i dădeau chipului ei frumos o notă prematură de femeie. Erau
395
zile în care vorbea foarte puţin. Stătea ore în şir tăcută, cufundată în sine, apatică. Alteori, nu puteai s-o faci să tacă din gură. Îi vorbeai în limba bască, îţi răspundea în spaniolă; continuai discuţia în spaniolă, îţi răspundea în bască. Atunci când venea vorba de mâncare, te puteai aştepta la orice. Într-o zi devora două porţii de spaghete cu brânză şi sos de roşii; la următoarea vizită, nici nu se atingea de ceea ce păruse data trecută să-i placă atât de mult. Şi aşa cu toate: cu jocurile, cu locurile în care tatăl ei o ducea ca să o distreze, cu poveştile pe care Ramuntxo i le citea înainte de culcare. Astăzi, da; mâine, nu şi invers. Uneori, fără vreun motiv aparent, izbucnea în plâns. Pe Ramuntxo îl cuprindea panica. Ce mă
fac? Ce mă fac? I se umpleau şi lui ochii de lacrimi. Îi mărturisea lui Gorka, supărat, trist, că nu ştie cum să se poarte cu fetiţa şi că, dacă lucrurile vor continua aşa, avea să o piardă.
— Nu i-ai tras una niciodată?
— N-am făcut aşa ceva şi nici n-am de gând. I-ar spune maică-sii şi n-aş
mai avea dreptul să o văd, prin ordin judecătoresc.
— Poate că, în felul ei, Amaia asta aşteaptă. Aita, dă-mi o palmă, scoate-mă din labirint.
— Se vede că nu eşti tată. E cea mai mare prostie pe care am auzit-o de la tine de când te cunosc.
