Gorka încerca să stea deoparte; dar uneori i se făcea atât de milă de Ramuntxo încât intervenea:

— Nu-ţi dai seama că te tiranizează?

— Normal că-mi dau. Dar ce vrei să fac?

O dată la două sfârşituri de săptămână, Ramuntxo îşi aducea fiica la Bilbao cu maşina şi o ducea înapoi duminică după-amiaza. La ora obişnuită, a sunat la interfon. N-a deschis nimeni. A pierdut vremea întrun bar din apropiere. Apoi s-a dus şi a sunat din nou. Din stradă, nu se vedea nicio lumină la ferestrele locuinţei. N-a văzut prin apropiere nici maşina viperei / ţaţei. Profitând de ieşirea unui locatar, a intrat în bloc şi a urcat până la apartamentul fostei soţii. Ciudat, preşul de la intrare dispăruse. Ramuntxo a apăsat butonul soneriei, a încercat uşa. Cioc, cioc, nimic. Nu era pentru prima dată când se întâmpla aşa ceva. Nervi, jurăminte, înjurături la adresa căţelei blestemate care sabota, de ani întregi, relaţia tată-fiică.

Până la urmă, ce să fi făcut altceva?, s-a întors singur la Bilbao, nervos, înjurând, trist. Şi ce dracu’ să facă cu biletele de cinema pe care le cumpărase? Mai mult ca sigur că, aşa cum se întâmplase de atâtea ori, fiică-sa plecase cu maică-sa într-o excursie de sfârşit de săptămână (le încântă Madridul) şi au uitat să-l anunţe pe Ramuntxo. Sau n-au uitat, dar n-au vrut să-i spună ca să-l facă să sufere.

Pentru Gorka a fost o alinare. Un sfârşit de săptămână liniştit. Fata le

 493 

dădea mereu dureri de cap. Gorka o evită cât poate, stă mai mult la radio, face lungi plimbări, se întâlneşte cu unul sau ia prânzul cu altul. Important este să stea cât mai puţin timp acasă.

Mai demult, profita de zilele în care Ramuntxo era cu fiică-sa pentru a se duce în vizită la Arantxa şi a face pe unchiul timp de câteva ore. Uneori rămânea peste noapte, dormea incomod pe canapeaua din salon; dar se încheiaseră şi vizitele astea. Trecuse ceva vreme de când nu-şi mai vedea nepoţii, în ciuda faptului că sora lui îl rugase să o ierte pentru că nu-şi ţinuse gura. Aşa cum a bănuit de la început, ea, cine altcineva?, fusese cea care îi spusese lui Joxe Mari că trăieşte cu un bărbat în Bilbao. Asta da manieră de a păstra un secret! Gorka s-a simţit trădat de singurul membru din familia lui în care avea încredere, la care ţinea cu adevărat. Nu i-a reproşat surorii lui faptul că fusese indiscretă. Şi-a luat la revedere cu obişnuita lui atitudine rezervată, dar de atunci n-a mai dat prin Rentería şi nici n-a mai sunat-o pe Arantxa.

Ramuntxo zicea că:

— Problema ta e că nu ştii să ierţi.

— O problemă mai gravă pentru mine e să nu fiu respectat.

După ce au trecut câteva zile fără să aibă vreo veste de la fiică-sa, Ramuntxo, presimţind că se întâmplase ceva rău, a mers în mijlocul săptămânii la Vitoria.

— Vii cu mine?

— Trebuie să iau un interviu.

— Te rog.

Au plecat amândoi într-o după-amiază. S-a repetat povestea cu soneria, cu ferestrele neluminate şi cu maşina viperei / ţaţei, care nu se vedea pe niciuna dintre străzile din jur. Numele ei continua să apară pe cutia poştală. Cutia nu era plină cu scrisori şi pliante publicitare, aşa cum se întâmplă când lipseşti mult timp de acasă. Dar dacă a vorbit cu cineva să o golească din când în când? Nelinişte, suspiciune, temeri care duceau la ipoteze tot mai neobişnuite. Gorka a zis că ar fi bine să-l întrebe pe vecinul soţiei.

— A venit o firmă de mutări şi au scos de toate. Mobilă, frigider, saltele.

— Când?

— Să tot fie vreo două săptămâni.

 494 

— Şi de atunci nu le-aţi mai văzut nici pe fiică-mea, nici pe maică-sa?

— E august, or fi în vacanţă, ca mai toată lumea.

Cine merge cu mobila pe munte, sau cu frigiderul şi saltelele la mare?

Ultima speranţă: să verifice la şcoală. Speranţă neîntemeiată, pentru că

profesorii o lălăie probabil prin cine ştie ce locuri exotice. Pe drumul de întoarcere la Bilbao, Ramuntxo a adus vorba despre posibilitatea de a depune un denunţ. Gorka n-a fost de acord cu el. Să mai aştepte puţin, că

mai mult ca sigur celor două le venise brusc ideea de a-şi petrece vara pe undeva, profitând de vreo ofertă turistică. Oriunde s-ar afla, părea să fi fost o decizie luată spontan.

— Şi de ce nu m-au anunţat?

— Pentru că s-au gândit că o să te opui. Spune adevărul: te-ai fi opus?

— Pentru zilele în care am dreptul să stau cu Amaia, da.

— Vezi?

— Dar cum îţi explici faza cu mobila?

— N-am nicio explicaţie pentru asta, dar cu siguranţă că există una.

Poate că s-au mutat într-un alt apartament din Vitoria. Ştii şi tu că oraşul are cartiere mult mai bune decât cel în care au locuit până acum.

Scrisoarea a ajuns în septembrie. Gorka a fost cel care a luat corespondenţa, spre amiază. Imediat ce a văzut timbrul din Statele Unite, a bănuit ceva foarte rău. Pe spatele plicului apărea doar numele expeditorului. Amaia şi nimic altceva. Nici numele de familie, nici adresa poştală. Pentru că aveau foarte mult de muncă la radio şi în casă plutea mereu o tăcere apăsătoare, Gorka a ales să ascundă scrisoarea de Ramuntxo. Chiar a fost tentat să o distrugă, pentru a-l feri de neplăcerea previzibilă pe care avea să o simtă. Nu i-a spus de scrisoare o săptămână

întreagă. Până la urmă i-a dat-o, prefăcându-se că tocmai o găsise în cutia poştală.

După ce a citit-o, Ramuntxo a dat fuga la baie şi a vomitat, scoţând nişte cuvinte care aduceau mai degrabă cu un soi de vaiete, intercalate cu suspine. Foaia aspră rămăsese aruncată pe covor. Gorka a citit: Aita,

Ama a prins un loc de muncă în Statele Unite, aşa că ne-am mutat aici pentru totdeauna. Plizzz, nu ne căuta. Dacă o să am bani, o să vin eu să te văd după ce o să fiu majoră.

 495 

Ondo pasa,

Amaia

Fata asta crea probleme până şi de la distanţă. Şi câtă lipsă de iubire ca să spună într-o zi, eu am auzit-o:

— Aita, lasă-mă-n pace, eşti un biet om.

Dar aşa ceva, clar, nu i se poate aminti lui Ramuntxo, pentru că moare de durere. Gorka i-a propus să-şi pună ordine în gânduri sub duş. Apoi, el o să-i facă un masaj aşa cum îi place lui, ştii ce vreau să zic, cu final fericit, chiar dacă în acele momente omul, bietul om, avea chef de orice altceva în afară de plăcere. Gorka a insistat până când Ramuntxo a cedat, zicând că îi era indiferent din moment ce oricum avea de gând să se sinucidă.

— Chiar azi. Încă nu ştiu cum. O să văd eu cum. Dar nu-ţi face griji, pentru că o să mă sinucid departe de aici, ca să nu ai probleme cu poliţia.

Vorbea singur, pe un ton tragic, la duş. Gorka a recitit scrisoarea.

Bucata aia de hârtie emana frig. Şi l-a surprins faptul că era scrisă fără

greşeli de ortografie. La cât de delăsătoare era Amaia la şcoală, trecea clasa la limită, repetase ultimul an. Să fi fost mâna maică-sii? A mirosit, la ce bun?, plicul şi apoi scrisoarea.

Ramuntxo a ieşit din baie pe jumătate ud. Supărarea lui evidentă şi trupul lui gol, sfios, păros şi palid, îl făceau să pară un copil bătrân, neajutorat. S-a întins pe masa de masaj cu faţa în jos, gata să plângă din nou, doar că nu mai avea lacrimi. Aşa că a început iarăşi cu povestea că

avea să se sinucidă chiar azi, departe de casă. Între timp, Gorka îi masa gâtul, umerii, spatele, cu mâini delicate, unse cu ulei.