 483 

113. SFÂRŞIT ÎN PANTĂ

Şi-a zis: dacă plouă, nu mă duc. Era nouă dimineaţa. A privit pe fereastră. Ploua, s-a dus. Îmi pun hanoracul şi pantalonii impermeabili şi fie ce-o fi. Miren, când el se pregătea să iasă pe uşă:

— Cum să mergi cu bicicleta pe vremea asta? Crezi că mai ai douăzeci de ani?

Din scaunul cu rotile, Arantxa i-a arătat tatălui ei degetul mare ridicat, nu era clar dacă la mişto sau în semn de aprobare.

— Până şi fiică-ta râde de tine.

Dacă şovăia nu era pentru că se gândea la sănătatea sau la forţele lui.

Păi de câte ori nu făcuse el pe ploaie etapele clubului de ciclism?

Indiferent dacă plouă, e soare sau bate vântul, mai nou se înscrie numai la etape scurte, de cincizeci sau şaizeci de kilometri, cel mult. E bine ştiut, vârsta, durerile bătrâneţii, pantele care, cu trecerea timpului, i se par tot mai abrupte. Acum vreo trei ani, a pedalat, împreună cu colegii săi, până

la Ondárroa. Un chin. La întoarcere, inima îi bătea de să-i sară din piept, nu alta. Ai grijă, Joxian, ai grijă. A trebuit să facă mai multe pauze. A întârziat la prânz. Scandal.

Şovăia din cauza bicicletei. Se udă, se umple de noroi, se poate strica şi nu e o bicicletă oarecare (cadru de carbon, schimbător Campagnolo). Îl costase o avere şi o îmbunătăţise treptat, schimbându-i unele piese cu altele mai bune şi mai scumpe. Aşa că, înainte de a începe să pedaleze, a intrat în Pagoeta ca să se mai anime cu o cafea cu lapte şi să vadă dacă se mai înseninează între timp, nefiind ferm hotărât să sară pe bicicletă şi să

se apuce de pedalat.

Se porneşte şi ploaia stă. Şi nu doar atât, apar porţiuni de cer senin, iar înainte de San Sebastián, pe lângă Martutene, a ieşit soarele. Joxian era îmbrăcat în echipamentul clubului: tricoul verde cu alb şi pantalonii scurţi negri, plus casca şi mănuşile alese de el. Nu ştiu dacă într-un loc atât de serios… Dar nu voia ca Miren să bănuiască ceva şi să-l ia la întrebări.

A urcat fără greutate, chiar dacă încet, povârnişul cartierului Eguía. Şi chiar înainte de vârful pantei, în partea dreaptă, i-a atras atenţia forfota unor copii care se jucau împărţiţi în grupuri în curtea unei şcoli; iar în stânga, o florărie, şi văzând-o i-a venit ideea de a cumpăra un buchet de

 484 

flori, simplu, ieftin, pentru că mie nu-mi plac exagerările. Imediat ce s-a dat jos de pe bicicletă, şi-a dat seama că uitase acasă, ce încurcătură, lanţul antifurt.

A lăsat bicicleta într-aşa fel încât să o poată vedea din florărie. A zis, cu ochii-n patru, ce dorea şi pentru ce. N-a stat mai mult de două minute în magazin. Vânzătoarea i-a arătat un buchet mic, din diverse flori. Joxian n-a vrut să mai vadă şi altele. Ăla era foarte bun. A plătit şi a ieşit, apoi a aşteptat vreo douăzeci de minute la intrarea în cimitir, cu casca pusă, pentru că nu voia să lase jos nici bicicleta, nici buchetul. Lângă poartă, pe zid, se afla o placă neagră cu programul de vizitare, iar alături de ea, una mai micuţă, care anunţa că este interzisă intrarea cu câini şi biciclete.

Mama mă-sii! Ce mă fac? Între timp, un autobuz urban a oprit în staţia de mai jos. Bittori, în palton negru, a coborât. Văzând plăcuţa, i-a zis lui Joxian să nu-şi facă probleme.

— E interzis să mergi cu bicicleta printre morminte, dar nu să mergi pe lângă ea.

— Eşti sigură?

— Hai, nu te mai codi.

Au intrat în cimitirul care părea pustiu la ora aceea matinală, fiind şi zi de muncă, în afară de cineva care era acolo, sus, cine?, doi muncitori care făceau curăţenie, iar înaintea lor mergea un vehicul zgomotos. Deci cum să conteze o bicicletă, care nici nu face zgomot, nici nu scoate fum?

Pe măsură ce urcau panta lină, printre morminte şi copaci (pini, chiparoşi), a zărit şi alţi vizitatori singuratici, împrăştiaţi prin cenuşiul de marmură şi ciment. Joxian ocupa cu bicicleta jumătate din alee. Bittori, cu doi, trei paşi în faţă, făcea pe călăuza. Uneori îşi întorcea faţa şi el observa că zâmbea. De ce o fi zâmbind femeia asta într-un loc atât de puţin prielnic bucuriei? Chiar e ţicnită, orice s-ar zice.

— Nu ştiam dacă o să vii sau nu.

— Acum ştii.

— Eşti un om de cuvânt.

— Tu şi cu fiică-mea m-aţi îmbrobodit. Eu mi-am ţinut promisiunea. Să

vedem dacă ţi-o ţii şi tu şi nu te apuci să-i spui lui Miren.

— În privinţa asta, poţi fi liniştit. Are dreptate Arantxa când zice că ai inima bună. E suficient să vezi buchetul de flori. Txato o să fie încântat.

Joxian se chinuia să afişeze o cordialitate rece, dar femeia asta vorbea

 485 

în dodii şi îl dezarma.

— Mă rog, mă rog.

— Şi o să fie invidios când o să te vadă cu echipamentul clubului.

— Nici chiar aşa.

— Ba da, chiar m-am gândit că le-ai luat ca să-i aduci un omagiu.

Au ajuns. În depărtare, deasupra mării, se adunau nori prevestitori de ploaie, dar deasupra cimitirului continua să strălucească soarele. Pe asfaltul aleilor erau tot mai multe porţiuni uscate. Joxian privea cu seriozitate, emoţionat?, mormântul cu crucea simplă şi cele patru nume aliniate de sus în jos. Nu ştia cine erau defuncţii, deşi, după data morţii (una era din 1963) şi după numele de familie comun, cu o singură

excepţie, a dedus că era vorba despre strămoşi. În partea de jos, era scris numele prietenului său. Porecla, nu.

— Iată-l. Aşteaptă de mulţi ani să fie mutat în cimitirul din sat. Dacă

încă n-am făcut-o, e pentru a evita să i se întâmple ce i s-a întâmplat lui Gregorio Ordóñez, care e îngropat puţin mai la vale. Îţi arăt mai târziu, dacă vrei. A fost o vreme în care îi mâzgăleau mormântul. Poate că ai citit în ziare. Voi ăştia, abertzale, nu-i lăsaţi în pace nici pe morţi.

Joxian tace, cu capul plecat. Meditează, se roagă? Brusc, şi-a fixat privirea pe numele prietenului său, pe data morţii lui. Moartea lui la colţul străzii. Colţul din casă şi garajul în care-şi ţinea maşina şi bicicleta. După

dată, vârsta lui Txato în după-amiaza ploioasă când a fost împuşcat.

Bittori nu se mai oprea din vorbit:

— Ţi-am spus ieri că fiul tău mi-a trimis scrisori. Am fost foarte bucuroasă când mi-a zis că nu el a tras, ca să ştii.

Joxian nu-şi deschide gura. Răzbătea din el o linişte sfielnică, gânditoare; o linişte dinspre înafară spre înăuntru, de atunci spre acum, în contrast cu limbuţia ei, care nu se potrivea deloc cu intimitatea locului şi a momentului.

— Nu-i spui şi lui ce mi-ai spus mie la grădină? Credeam că de asta ai venit.

Acum, în sfârşit, face o mişcare. Care? Îşi întoarce faţa spre Bittori.

Fruntea încruntată, sprâncenele lăsate, triste, bovine; ochii sticloşi în care se concentrează un soi de rugăminte mută: un lasă-mă-n pace, un de ce nu respecţi momentul?

— Mă laşi puţin singur, te rog? Un minut.

 486 