— Nu ne putem permite ca paramedicii să intre aici. E prea riscant.
— Dar ceva trebuie să facem, că dacă ăsta-şi dă duhul, atunci vom avea o problemă şi mai mare.
Gemetele lui Txopo, întins pe jos în camera lui, îl scoteau din minţi pe Joxe Mari. A tranşat discuţia, zicând autoritar, ca un şef, ferm:
— Schimbă-te sau ia o geacă pe tine, adu maşina şi aşteaptă în faţa blocului.
— Te-ai ţicnit? Portbagajul e plin de cutii cu armament.
Privirea aia nu admite nicio replică, privirea aia aruncă flăcări. Patxo: dacă iese rău, nu e el de vină. S-a îmbrăcat în grabă, bombănind. A ieşit din apartament murmurând ceva despre responsabilitate. Joxe Mari s-a dus în camera lui Txopo şi i-a zis: calm, linişteşte-te, rezistă, chestii de genul. Apoi s-a îmbrăcat cu alte haine.
De la fereastra bucătăriei, a văzut apropiindu-se maşina Seat 127, primită de la cei care se ocupau cu furtul de maşini. Portbagajul, plin cu cutii. Conducerea pulii: pe de o parte îţi trimit arme şi materiale pentru a confecţiona bombe, iar pe de altă parte îţi zic să nu acţionezi deocamdată.
Avuseseră în plan ca, la adăpostul întunericului, să pună armamentul în genţi, să-l ducă în apartament, tiptil, să vadă exact despre ce era vorba şi să se hotărască ce trebuia dus la ascunzătoare şi ce trebuia păstrat la
377
apartament.
Nu era timp de pierdut. Joxe Mari l-a tras pe Txopo de picioare ca să-l scoată din balta de vomă. Ce scârbă, Doamne, Dumnezeule! Ama, ea ar fi bună la chestii de genul ăsta. L-a şters la repezeală cu un prosop. A ieşit pe palier şi a chemat liftul. Vecinii? În apartamentele lor. Se vedeau rar. Se auzea un televizor. Fără să stea pe gânduri, l-a luat pe Txopo ca pe un sac.
A privit prin vizor, asigurându-se că nu urcase nimeni în lift. A ieşit cu Txopo pe umăr, a coborât cu liftul şi, după ce Patxo i-a făcut semn că era liber, s-a grăbit să-l pună pe colegul său suferind pe bancheta din spate.
Joxe Mari s-a aşezat în faţă şi a dat ordin de plecare.
— Unde mergem?
— Ţine-o înainte. O să-ţi spun.
L-au lăsat pe Txopo într-o poziţie greu de definit, aşezat?, ghemuit, pe o bancă din parcul Ondarreta, aproape de drumul care duce la Igueldo.
Patxo se temea pentru viaţa colegului lor.
— O să îngheţe.
Joxe Mari n-a zis nimic, până când, în timp ce traversau strada Matía, i-a sărit în ochi o cabină telefonică.
— Opreşte. Cobor aici. Tu du-te la apartament.
Înainte de orice: a intrat în primul bar care i-a ieşit în cale. Până a băut un pahar de bere, a răsfoit cartea de telefoane. Apoi, din cabina telefonică, a sunat la Crucea Roşie, a cărei faţadă principală o putea vedea de cealaltă parte a străzii. A zis, fără să dea prea multe explicaţii:
— E aici un tânăr care are dureri mari.
A zis unde şi, după ce a fost sigur că înţeleseseră, a închis. Un minut mai târziu, o ambulanţă a trecut pe lângă el, în direcţia locului indicat.
Au trecut două zile, două zile lungi, fără să aibă vreo veste de la Txopo.
Apoi, cineva a sunat. Au tresărit. O fi el? La interfon: deschideţi. Au aflat că în prima noapte petrecută în spital, a reuşit să elimine prin urină piatra de la rinichi care era să-l omoare. Pentru orice eventualitate, l-au mai ţinut sub observaţie douăzeci şi patru de ore. Le-a cerut colegilor scuze pentru neplăcerile create şi le-a mulţumit pentru ajutor. Ar fi cazul să
sărbătorească, nu? Cum? S-a oferit să le prepare o cină de zile mari. Sepie în suc propriu, merluciu cu sos, orice le dorea inima. Joxe Mari:
— Îmi aminteşti de mama, numai ea mai găteşte mereu peşte la cină.
Txopo le-a zis că el va cumpăra ingredientele şi se va ocupa de toate.
378
Lor trebuia doar să le fie foame. Foarte bine, băiete. Apoi, s-a dus în camera lui. Pe jos încă se mai afla prosopul murdar şi balta de vomă, acum uscată.
379
91. LISTA
Prin metodele obişnuite, au primit o listă cu nume şi adrese. Oameni de afaceri din zonă, patroni de restaurante şi magazine, în fine, oameni înstăriţi care nu-şi aduseseră la zi socotelile cu organizaţia. Nouă, în total.
Lista nu era însoţită de instrucţiuni, dar nici nu era nevoie. Lui Patxo i-a atras atenţia un nume.
— Apare unul de la tine din sat.
— Îi zicem Txato. Are o firmă de transport, lângă râu, ceva mai sus de grădina tatei. Nu ştiam că e dintre cei care nu plătesc. Ce măgar!
Propunerea lui Txopo: dacă tot le era cunoscut obiectivul şi uşor de localizat, de ce să nu înceapă cu el? Trebuie doar să afle pe unde merge, la ce ore, dacă e însoţit sau nu, chestii de-astea.
Patxo n-a scăpat ocazia de a-l lua peste picior.
— Poate că lui Joxe Mari nu-i place ideea. Fiind un vecin din satul lui, poate că lucrurile se schimbă puţin.
— Cum să se schimbe? Tu eşti handicapat sau ce? Parcă-mi pasă mie de unde e inamicul. De parcă mi-ar fi rudă. Dacă trebuie să-i venim de hac, îi venim. Ordinele nu se discută, se execută.
