 474 

vorbea. Neatent până la un moment dat. Călătoreau deja de ceva vreme şi de data aceasta el a fost cel care a trebuit s-o oprească pe Miren. Se însera, străbăteau provincia Teruel. Câmpuri pustii, troienite pe alocuri; un lanţ muntos la mare depărtare, ascuns treptat de lăsarea întunericului şi, afară din maşină, un ger cumplit. Brusc, pe Catalina a luat-o gura pe dinainte. Poate o fi crezut că există încredere acolo unde, de fapt, nu era.

Ori poate că pur şi simplu nu şi-a dat seama până la ce extreme poate urca febra patriotico-politică a lui Miren.

Deţinuţilor ETA din închisoarea din Picassent li se comunicase să intre în greva foamei. Vine avocatul şi zice: grevă. Şi Joxe Mari, care e şi în asta la fel de strict ca în alte chestiuni, era cu ochii pe colegii lui. Un dur, ce mai. De care Miren era mândră şi spunea prin sat că Joxe Mari e de fier, că

nimeni nu-l pune cu botul pe labe.

Aşadar, Catalina a zis că îi lăsaseră să intre în sala de întâlnire cu o pungă cu brioşe, făcute de ea, depinde de starea în care-i prinzi pe funcţionari, la fel de bine te pot lăsa să treci cu mâncare sau să nu te lase, o dată chiar nu i-au lăsat, dar de data aceasta, da.

— Le-a mâncat pe toate în faţa noastră.

Miren s-a repezit:

— Normal că te lasă să intri cu mâncare. Ei ştiu că deţinuţii sunt în grevă şi atunci fac asta ca să-i aţâţe, să nu mai fie uniţi.

— Of, femeie, nu află nimeni.

— Păi eu am aflat deja. Sau toţi în grevă, sau niciunul.

Şi numai lovitura primită de la Joxian pe ascuns a făcut-o să nu continue. În maşină s-a lăsat o linişte apăsătoare, iar Alfonso a profitat pentru a pune o casetă cu operetă, nu aia de dimineaţă, dar cam la fel, cam la fel, şi încă mai aveau de străbătut o mulţime de kilometri de muzică spaniolă.

Uleiul de ricin

Nu mai e greu de luat.

Cum aşa?

Vine sub forma de pilule

 475 

Şi efectul e acelaşi.31

Apoi, brusc, s-a întâmplat. Cum? Miren nu-şi mai aminteşte. Joxian, cufundat în gânduri triste, moţăia cu braţele la piept. Abia şi-a dat seama.

L-a trezit înjurătura lui Alfonso şi ţipătul Catalinei. Ce e? Maşina era cu botul în şanţul de lângă drum. Miren a ieşit prima. Portiera de pe partea lui Joxian nu se deschidea. Cei doi din faţă tăceau mâlc. La fel şi cântăreţii de operetă. Miren l-a tras pe Joxian.

— Hai, ieşi!

L-a scos trăgându-l de braţ şi după câteva secunde au simţit frigul muşcător. Joxian a întrebat-o pe Miren dacă s-a lovit.

— Nu. Hai să-i scoatem şi pe ăştia.

Singuri în plină pustietate. O pârloagă învăluită în înserare. Cerul fără

nori, presărat cu primele stele, anunţa că peste noapte avea să îngheţe. S-au grăbit să-l ajute pe Alfonso. N-a fost greu. Portiera căzuse, aşa că

Joxian l-a luat de subsuori şi l-a scos afară. Avea faţa scăldată în sânge. A vrut să-l aşeze pe pământul pietros, dar n-a fost nevoie. Rănile nu erau grave. Sau cel puţin asta zicea el. O tăietură la frunte şi alta la cap, cea din urmă făcând să i se înroşească părul cărunt. Nimic altceva. Se temea pentru nevastă-sa, stătea nemişcată, tăcută, cu capul căzut pe un umăr.

De cealaltă parte a maşinii, Miren se chinuia să deschidă portiera.

— Haideţi încoace. Poate reuşiţi voi.

Joxian, cel care toată viaţa lucrase la cuptor în turnătorie, cu mâinile bătătorite, cu braţele vânjoase, a dat fuga şi s-a apucat să tragă, mama mă-sii, de mânerul portierei, cu dinţii strânşi, cu un picior sprijinit de caroseria îndoită, până când a deschis / smuls drăcia aia de portieră şi iato pe Catalina, fără urme de sânge sau altceva, ce bine mirosea femeia aia, dar văitându-se agonic în şoaptă:

— Picioarele mele, picioarele mele.

Între timp, Miren, proţăpită în mijlocul drumului, a oprit o dubă albă, care venea din sens opus. Şoferul s-a oferit să o ducă pe femeia rănită la Teruel şi i-a ajutat să o culce printre mărfuri, făcând loc cât să încapă ea şi Alfonso, care-şi înfăşurase bluza în jurul capului, ca pe un turban, pentru a 31 El aceite de ricino / ya no es malo de tomar / se administra en pildoritas / y el efecto es siempre igual. Versuri din libretul scris de Ricardo de la Vega, pentru opereta La verbena de la paloma, pe muzica lui Tomás Breton.

 476 

opri sângerarea. Duba a dispărut repede în întunericul tot mai dens.

Miren şi Joxian au scos din portbagaj bagajele lor, dar şi pe cele ale lui Alfonso şi Catalina, ca nu cumva să cadă în mâna unor eventuali hoţi.

— Ai văzut picioarele Catalinei?

— Ambele rupte. Nu-i nevoie să fii doctor ca să-ţi dai seama.

— Poate să înceapă deja să se roage ca să i le pună la loc aşa cum a lăsat Dumnezeu.

Peste câmpul neprimitor s-a lăsat liniştea. Şi-au pus haine mai groase.

Ce facem noi pe gerul ăsta? Nu ştiau cu precizie nici măcar unde se află.

Undeva între Teruel şi Zaragoza, asta-i sigur. Nu tu case, nu tu lumini, nu tu indicatoare. Şi nici vorbă de vreun refugiu în pustietatea aia, o stână, ceva, o pădurice în care să se adăpostească.

Miren:

— Sigur nu te-ai lovit? Spune drept.

— Dacă-ţi spun că nu, ce naiba?

— Eşti stropit cu sânge.

— O fi de la Alfonso.

— Pune-ţi ceva la gât, să nu răceşti. Asta-i numai din cauza legii cu dispersarea deţinuţilor.

— Hai să nu începem. Ar trebui să anunţăm poliţia.

— Nu vorbesc nici moartă cu ăia care l-au torturat pe Joxe Mari.

— Şi atunci ce facem?

— Gândeşte-te.