— Mai mult decât fratele meu?

— Mult mai mult.

Endika le întrerupe conversaţia.

— Ama, mi-e foame.

— Ia un iaurt din frigider.

— Nu e.

Arantxa, punându-şi la bătaie arsenalul de îmbrăţişări materne, l-a convins pe băiat să iasă la plimbare cu aitona. Către tatăl ei: să facă bine şi să-l scoată din casă. Şi Ainhoa? A refuzat ferm să-i însoţească, nepăsătoare la cuvintele dulci: chifle, prăjituri, creme. Stătea bosumflată, cu buza de jos căzută. Nu s-a dus cu ei şi nici n-a zis de ce nu voia.

— Nu-i nimic, aita, du-te cu copilul.

— Vrei să-ţi aduc ceva, draga mea?

Fetiţa a dat de două ori din căpşor în semn că nu.

Bunicul şi nepotul au ieşit din apartament. Odată în stradă, Endika nu s-a lăsat prins de mână. Se considera deja suficient de mare încât să nu mai fie dus aşa pe stradă. Au intrat în magazinul de pâine din cartier şi copilul a cerut două gogoşi, una cu ciocolată, alta cu zahăr. În timp ce Joxian plătea, copilul, înfometat, pofticios, s-a apucat să înfulece din ele. Până să

iasă în stradă, le mâncase deja.

S-a oprit şi a zis cu buzele pătate de ciocolată:

 481 

— Aici a explodat bomba. Eram cu aita în magazin.

— Ce bombă?

— Cea care a spart ferestrele de la camera mea. A murit un domn, îl chema Manolo, era prieten cu aita. Era întins acolo, pe jos, aitona, unde e maşina aia neagră. L-am văzut.

— De ce te-ai uitat?

— Nu m-am uitat.

— Atunci cum l-ai văzut?

— Mă rog, m-am uitat puţin cu un ochi.

— Vrei să mergem la leagăne?

— Bine.

Nu era pentru prima dată când copilul aducea vorba despre bombă.

Detunătura cumplită nu i se mai ştergea din minte. Şi adevărul e că băiatul creşte pe zi ce trece, îl interesează chestiunile adulţilor, pune întrebări.

În parcul de joacă, bunicul şi nepotul s-au aşezat pe o bancă. Larma copiilor. Pe ici, pe colo, mame şi taţi cu cărucioare. Pe neaşteptate, Endika:

— Aita zice că oamenii răi au pus bomba.

— Aşa pare. Vrei să mergem la un suc?

— Când o să-i prindă poliţia, o să-i bage la puşcărie ca pe unchiul Joxe Mari.

— Tot tatăl tău ţi-a zis şi asta?

— Nu, asta mi-a zis bunica Angelita.

Joxian era tentat să-i dea dreptate copilului. Pentru ca mai târziu să nu spună că. Pentru a termina cât mai repede cu. Şi pentru că de fiecare dată

când se vorbea despre fiul său, se simţea ca şi cum cineva i-ar fi dat cu o măciucă-n cap.

— Îmi arăţi poza cu unchiul?

Trecuse ceva timp de când nu-i mai ceruse asta.

— De ce vrei s-o vezi?

— Haide, aitona, arată-mi poza.

Joxian a căutat în portofel fotografia ştearsă, mototolită. Joxe Mari la optsprezece ani, zâmbitor, pletos, cu barbă. Puţin a lipsit să ajungă

handbalist profesionist.

— Are cercel.

— O să-ţi pui şi tu unul când vei fi mare?

 482 

— Nu, pentru că-ţi bagă un ac în ureche şi te doare rău. E adevărat că

unchiul Joxe Mari e în închisoare pentru că e mega-rău?

— Aşa zice bunica ta Angelita?

— Nu, aşa zice aita.

— Mă rog, ceva o fi făcut el. Nu cred că l-au băgat la puşcărie pentru că

purta un cercel.

După puţin timp, Joxian şi copilul s-au întors acasă. Le-a dat celor doi nepoţi câte o monedă de o sută de pesetas, iar fiicei lui o bancnotă de cinci mii, ca să contribuie puţin la bugetul familiei, după cum a zis, apoi a plecat. În autobuzul de întoarcere la San Sebastián, a păţit-o din nou. Ce?

Brusc, şi-a dat seama că oamenii se uitau la el. Probabil că vorbea singur, cu voce tare.