Venirea fetiţei în apartamentul lor, la fiecare două săptămâni, avea consecinţe şi pentru Gorka. În primul rând, se vedea obligat să doarmă în camera lui de lucru, pe o saltea pliabilă subţire. Cât timp fetiţa era prin preajmă, nu era loc de masaj şi de niciun fel de intimitate între cei doi bărbaţi din casă. Ramuntxo îi dedica fetei fiecare secundă. Gorka încerca să stea departe de casă cât mai mult timp posibil. Uneori îşi petrecea toată ziua la radio, scriind povestiri şi poezii, citind cărţi şi pregătind materiale pentru săptămâna următoare; sau făcea un maraton de filme, trecând din cinematograf în cinematograf; sau, dacă vremea era prielnică, mergea pe jos, de-a lungul estuarului, până la Erandio, sau şi mai departe, până la Algorta, iar la întoarcere lua autobuzul. Alteori, profita pentru a se duce în vizită la sora lui, în Rentería, fără să le spună părinţilor. În satul natal mergea foarte rar. Numai când nu avea de ales. De obicei, de sărbători. Ca să scape de reproşurile maică-sii. Ca să nu-l abordeze nimeni pe stradă.
— Kaixo, Kartujo. De când nu ne-am văzut?!
396
Prefera să suporte trăsnăile fetiţei, chiar dacă suferea pentru Ramuntxo. O năzbâtie tipică: stăteau liniştiţi acasă, fetiţa se uita la televizor şi, brusc, bang, poc, tresăreau la spargerea unui obiect de sticlă
sau de ceramică. Cei doi adulţi se repezeau să vadă ce se petrece. În faţa ochilor lor se desfăşura o privelişte deloc neobişnuită: Amaia cu o faţă
lipsită de expresie, iar în jurul ei, pe jos, plin de cioburi. Ramuntxo nu îndrăznea să o certe, ca nu cumva fata să-i spună maică-sii. Îi explica, o implora, minimaliza toată problema, aduna cioburile, sau îl ruga pe Gorka, pe ascuns, să le adune el, în timp ce încerca să îndrepte spre altceva atenţia fetiţei. La fel a fost şi atunci când a distrus ceasul deşteptător al lui Gorka. Ramuntxo s-a grăbit să-i cumpere unul nou, prefăcându-se că nu se întâmplase nimic.
Niciunuia dintre ei nu-i era evident că Amaia dădea cu lucrurile de pământ din răutate. Mă rog, dar nici nu le scăpa fără să vrea. Şi, bineînţeles, era imposibil să vezi pe faţa ei cea mai mică dovadă de intenţie.
La un moment dat, Gorka a surprins-o zgâriindu-şi dosul palmei cu o furculiţă, până când au apărut patru linii paralele de sânge. Era obsedată
să alinieze lucruri peste tot: pe covor, pe masă, în cada de baie. Rânduri de morcovi luaţi din frigider, cercuri formate din linguriţe, turnuri de cărţi, de CD-uri, de orice îi pica în mână.
Fetiţa aia nu era normală, îi lipsea o doagă. Dar nici nu putea să-i spună
aşa ceva lui Ramuntxo, pentru că l-ar fi cuprins deznădejdea.
Aşa cum s-a întâmplat într-o sâmbătă, când Gorka s-a întors din satul natal, unde plecase de vineri. N-a avut de ales. Arantxa îl sunase la radio.
— Bănuiesc că ai aflat.
— Da. Şi vreau să ştii ceva: mă bucur.
— Cred că la ora asta îl bat de îi sună apa-n cap.
— Mă rog, nu la asta mă refeream.
— Şi eu cred că e spre binele lui că l-au prins, dar, oricum ar fi, trebuie să mergi la aitas. Nu-i putem lăsa singuri în momentele astea. Eu mă duc să-i văd diseară, după ce ies de la muncă.
Garda Civilă îl capturase pe Joxe Mari. Şi, odată cu el, pe ceilalţi membri ai comandoului Oria. Toate ştirile zilei începeau cu vestea asta.
Gorka avea, pentru situaţii speciale, material înregistrat, aşa că i s-a dat voie să lipsească de la radio. Dar a trebuit să promită că în ziua următoare
397
nu va lipsi de la muncă. A mers, ca de obicei, cu autobuzul, a stat cu părinţii lui, a dormit în vechiul său pat din adolescenţă, iar sâmbătă
dimineaţa, cum, nu rămâi la protest?, nu pot, dar e pentru fratele tău, s-a întors la Bilbao. L-a găsit pe Ramuntxo disperat.
— Amaia.
— Ce e cu ea?
— Nu e nicăieri, a fugit. Am coborât să iau pâine şi când m-am întors, am găsit uşa apartamentului deschisă şi ea, nicăieri.
În timp ce Gorka îl îmbrăţişa, încercând să-l consoleze, Ramuntxo a dat frâu liber laturii sale pesimiste. Fetiţa ar putea ajunge pe mâna traficanţilor. A imaginat o panoramă violentă cu vânzări de organe şi exploatare sexuală. Era sigur că-şi va pierde dreptul de a-şi vedea fata sau că va fi condamnat la ani grei de puşcărie.
— Ai căutat-o?
— Am întrebat prin baruri şi prin magazine. Nimeni n-a văzut-o. Ce să
fac? Să sun la poliţie? Dar dacă sun, sigur ajung în gura presei, află fosta mea nevastă şi povestea va lua o amploare teribilă.
— Îţi propun să mergem să o căutăm prin împrejurimi. Tu, pe un trotuar, eu, pe celălalt.
N-au ajuns departe. O vecină cu care s-au întâlnit în holul blocului le-a zis că fetiţa fusese văzută pe terasa de pe acoperiş. Într-adevăr, era acolo, stătea liniştită pe jos, în mijlocul unui pătrat format din fotografii cu taică-su, luate dintr-un album. Ramuntxo, uşurat, a luat-o în braţe. Niciun cuvinţel de reproş. Gorka a adunat fotografiile. Amaia, unsprezece ani pe atunci, imediat după ce au ajuns în apartament, a zis, cu gravitatea ei obişnuită, că voia să plece la maică-sa.
398
95. BIDONUL CU VIN
JOXE MARI ASKATU. A fost primul lucru care i-a atras atenţia lui Gorka, imediat ce a coborât din autobuz. Un banner imens, întins între două
clădiri. Apoi, din loc în loc, afişe cu fotografia fratelui său, însoţită de aceeaşi revendicare de a fi eliberat. Aşa se manipulează un om şi se fabrică un erou. Dacă ar şti sătenii cât de scârbă i-e de toate astea!
Mergea repede, mânat de dorinţa / speranţa de a ajunge la casa părinţilor lui fără să fie oprit de nimeni.
Dar a fost oprit de un grup, în faţa unui bar. În mijlocul trotuarului, a trebuit să suporte, cu stoicism, zâmbind stins, clipind rar, cinci sau şase îmbrăţişări, unele destul de transpirate.
— Suntem cu voi.
— Dacă aveţi nevoie de ceva, orice…
În afară de a mulţumi sobru, n-a ştiut ce să spună mai mult. Probabil s-au gândit că era marcat de capturarea lui Joxe Mari. L-au invitat la un pahar. Hai, vino! A luat cea mai tristă expresie din întreg arsenalul său de prefăcătorie, în timp ce a zis, nu neapărat supărat, dar pe un ton stins, că
