— Asta era demult.

 507 

— Mi-ar plăcea să mergem dincolo de magazinul ăla de fier vechi de care mi-ai zis.

Aşa că, în loc să se întoarcă în oraş, au luat-o pe drumul spre Igara, către locuri sălbatice, înspre bezna tot mai împădurită, tot mai deasă.

 508 

118. VIZITĂ NEANUNŢATĂ

Nerea ştia de la fratele ei că Bittori şi Arantxa se întâlneau zilnic în piaţa din sat. Şi tot Xabier i-a spus despre vechea ei prietenă în ce zile şi la ce ore mergea la fizioterapie. Informaţia conţinea îndemnul tainic de a merge să o vadă. Nerea, purtată de un impuls spontan, s-a hotărât să-i facă o vizită. Dar fii atentă, că uneori e însoţită de o femeie scundă, din Ecuador, iar alteori de maică-sa.

— Şi-o să mă muşte, sau ce?

— Ţi-am zis ca să ştii, că poate n-ai chef să te intersectezi cu ea.

Cât timp trecuse de când nu se văzuseră? Oho, de pe vremea când Nerea era studentă la Drept, în San Sebastián. Stai să mă gândesc. Mai mult, mult mai mult de douăzeci de ani, înainte de a pleca să studieze la Zaragoza. Pe atunci, Arantxa era deja măritată, continua să lucreze ca vânzătoare la magazinul de încălţăminte şi locuia cu soţul ei în Rentería.

N-a mai ştiut nimic de ea, a trecut un deceniu, apoi două şi acum începuse al treilea. Mult timp după ultima lor întâlnire, când?, habar n-am, Arantxa a suferit atacul.

— Trebuie să ştii că acum arată cu totul altfel.

— Nu mă mai menaja, frăţioare. Se poate vorbi cu ea?

— Înţelege tot. Comunică cu ajutorul unui iPad. O întrebi şi ea îţi răspunde în scris. Ştiu că se ocupă de ea şi un logoped, dar nu ştiu dacă e capabilă să articuleze vreun cuvânt inteligibil.

Într-o după-amiază de miercuri, Nerea a mers la spital. Urmând instrucţiunile lui Xabier, l-a căutat pe omul care avea să o ghideze. A găsit-o pe Arantxa pe hol, singură, în scaunul ei cu rotile, aşteptând apariţia fizioterapeutei.

Mai să leşin de milă. Părul scurt, cu destule fire cărunte; o mână inutilă, cu degetele chircite, gâtul strâmb şi trăsăturile feţei uşor, dar vizibil deformate. Nerea a avut nevoie de câteva clipe pentru a-şi recunoaşte prietena din tinereţe în femeia aceea pocită. Primul ei gând a fost: Doamne, ce necruţătoare e viaţa! Iar al doilea: sper să nu se supere că am venit neanunţată.

— Arantxa, frumoaso, uite cine a venit să te vadă.

Şi-a întors capul şi a avut o jumătate de secundă de mirare / îndoială.

 509 

Apoi toată faţa i s-a luminat de bucurie. După sărutul obişnuit, şi-a întins mâna dreaptă ca să atingă, să prindă, cu câtă nerăbdare, să ducă la bun sfârşit tentativa de a-şi îmbrăţişa prietena, care deja se îndreptase de spate. Arantxa se chinuia să vorbească şi nu reuşea, încerca cu atâta disperare încât, la un moment dat, a părut să se sufoce.

— Cu siguranţă aveţi multe de povestit, aşa că vă las singure.

Nerea, plină de compasiune, a mângâiat cu dosul palmei obrazul prietenei sale. Arantxa a privit-o resemnată, ca şi cum i-ar fi zis: asta este, după cum vezi. Sau cam aşa ceva.

Pentru a se mai linişti, Nerea a început să se explice: că ştia de la fratele ei, că aflase, că i se spusese. Şi a conchis, cu sinceritate:

— Ce mizerie, nu?

Arantxa, care între timp îşi luase iPadul aflat la locul lui obişnuit, între şold şi marginea scaunului, a aprobat dând din cap, cu ochii plini de tristeţe. Ţinând aparatul în poală, a scris:

„Mă bucur mult să te văd.”

— Şi eu la fel. Cum eşti?

„Rău.”

— Ce întrebare stupidă am pus şi eu. Scuze.

Văzând că Arantxa râdea, Nerea a râs şi ea, dar mai stins.

„Am divorţat.”

Arătătorul ei palid, slab, sălta cu vioiciune de la o literă la alta. Când termina de scris, Nerea citea de pe ecran.

„M-a părăsit. Nu-mi pasă.”

A întrebat-o dacă are copii. Ştia şi câţi are. Îi spusese Xabier, dar Nerea, încercând din mers să se adapteze la acea formă vorbit-scrisă de a conversa, să ajungă să fie naturală, punea întrebări protocolare, stupide.

Arantxa i-a arătat două degete, făcând, fără să vrea, semnul pentru victorie.

„Sunt tot ce am mai drag pe lumea asta. Locuiesc cu el, dar îi văd des.

Dacă o să apară mai târziu, ţi-i prezint.”

Apoi, literă după literă, dar cu rapiditate, a scris ce vârstă aveau copiii, cum îi cheamă, că sunt deştepţi, frumoşi, afectuoşi.

— Eşti mândră de ei, nu?

A încuviinţat din cap, mulţumită. Apoi a întrebat-o despre viaţa ei.

Nerea a rezumat: căsătorită, fără copii, angajată la Fisc. Când s-a aplecat

 510 

ca să se uite din nou la ecran, s-a emoţionat brusc citind că prietena ei găsea că e foarte frumoasă.

— Nici chiar aşa. Anii au trecut şi peste mine.

„Locuiesc cu aitas. O văd des pe maică-ta.”

— Da, mi-a spus.

„Îmi pare rău că e bolnavă.”

Ah, deci ştie.

— Eu şi Xabier încercăm să stăm cu ea cât mai mult timp. Mai ales Xabier. Ştii că a fost mămos toată viaţa.

„Bittori suferă la gândul că va muri înainte ca fratele meu să vă ceară