găseşti în fiecare dimineaţă un motiv suficient de bun pentru a te da jos din pat, dacă nu cu speranţă, cel puţin cu energie, ca să nu te trezeşti că
de la atâta inactivitate ţi s-au anchilozat până şi gândurile.
— Vai, fată, ce filosoafă te-ai făcut!
Şi-a cumpărat cu banii jos un apartament cu trei camere în cartierul Amara. L-a renovat, l-a mobilat. Maică-sa: că de ce arunca cu banii când în casa ei era suficient loc pentru amândouă.
404
— Ce idei mai ai şi tu, ama! Ne-am certa încontinuu.
Zilele treceau, s-a sfârşit secolul XX, iar ea a cunoscut mai mulţi bărbaţi.
Mai exact, ei au cunoscut-o pe ea. Se apropiau de ea zâmbind, seducători, încercau să o cucerească purtându-se galant, se prefăceau că o întâlnesc din întâmplare. Pare minciună, dar inclusiv unul dintre avocaţii din cabinetul la care lucrase, căsătorit, tată a trei copii, i-a făcut avansuri. Ea, care se prinsese de câteva zile, s-a grăbit să reteze orice apropouri lascive.
Nu intra în planurile ei să distrugă familii.
Şi-a făcut prietene. La sala de fitness, la locul de muncă. Dar nimeni de la ea din sat. Atât ar mai fi lipsit. Şi dacă o întrebau de unde eşti, zicea că e din San Sebastián. A intrat într-o gaşcă de femei din care făcea parte o văduvă de treizeci şi unu de ani. Din când în când, la cina din fiecare sâmbătă, la plajă, prin baruri, discutau despre suferinţa provocată de dispariţia cuiva drag şi cât de greu este să treci peste o asemenea nenorocire. Nerea asculta fără să intervină, pentru că îşi propusese să nu destăinuie nimănui că era fiica unui om care fusese asasinat.
În afară de câteva relaţii strict sexuale, a încercat de câteva ori să
trăiască iubirea aşa cum o înţelegea ea.
— Şi cum o înţelegi?
Le mărturisea prietenelor ei că visa la o căsnicie lungă, cu copii, dar nu mai mult de doi. O viaţă liniştită, curată, burgheză, după o nuntă făcută ca pe vremuri.
— Cu tatăl tău ducându-te la altar.
— Asta nu se va putea. Tata a murit de doi ani şi jumătate, de cancer.
Fuma mult.
La treizeci de ani împliniţi, Nerea şi-a zis că era timpul să înceteze cu relaţiile trecătoare. Aventuri? Nu, mulţumesc. Avusese destule. Le povestea prietenelor, care o ascultau zâmbind, despre frumuşelul blond pentru care s-a dus ca proasta până în Germania şi despre ţeapa pe care şi-a luat-o acolo. Deşi ele cunoşteau povestea până la cel mai mic detaliu, nu se săturau să o asculte, aşa că Nerea o repeta deseori. De ce? Pentru că era o sursă sigură de comentarii amuzante şi hohote de râs. Dar n-a pomenit niciodată despre pietonul din Frankfurt ucis de tramvai.
Tot mai rarele ei tentative de a găsi iubirea trainică, aşezată, cu colţar, covoare şi papuci de casă, se sfârşeau inevitabil prost. Dezamăgită, sătulă
de bărbaţi, îşi zicea: fată, să nu te prind că te mai îndrăgosteşti de vreunul
405
vreodată. Însă treceau săptămâni, luni, până când, total pe neaşteptate, simţea din nou, unde?, sus, jos, între picioare, furnicături de excitaţie şi entuziasm. Era ca şi cum ar fi căzut din nou pradă unei dependenţe de care se credea scăpată. Un nume, un chip, o nouă voce intra în viaţa ei, îi smulgea senzaţia lipicioasă de singurătate pe care o purta încontinuu lipită de trup; se umplea de euforie, de nelinişti plăcute, până când, după
o vreme, dintr-un motiv sau altul, farmecul dispărea şi vedea cum din nou bărbatul acela fascinant, lângă care pulsul îi creştea tot mai rar, nu era altceva decât o proiecţie a dorinţelor ei şi că în realitate individul era de o banalitate şi un egoism de nesuportat.
Mult dorita excepţie: Eneko, cu opt ani mai în vârstă decât ea. Se ştiau din vedere, amândoi erau clienţi obişnuiţi ai cafenelei Tanger, acolo unde Nerea obişnuia să-şi bea bitterul de după prânz, pe vremea când lucra la biroul de pe strada Oquenda. Se vedeau des la cafenea, pentru că şi el muncea în apropiere, la o agenţie imobiliară din piaţa Guipúzcoa. Priviri, saluturi, alte priviri, până când Eneko şi-a luat inima în dinţi şi a abordat-o.
Bună, sunt cutare, lucrez în apropiere, nu ai vrea să ne cunoaştem mai bine? Pur şi simplu. Un bărbat simplu, direct, fără pretenţii. Din categoria celor încă neatacaţi de acidul căsniciei, care vin la întâlnire cu o floare sau cu o carte cadou. Defecte? La prima privire, niciunul de netrecut cu vederea: se îmbrăca fără gust, era puţin supraponderal, microbist.
Nerea s-a obişnuit cu prezenţa lui, cu atingerile uşor patern-protectoare ale acelui bărbat, mai în vârstă decât Xabier, care îi transmitea multă linişte şi, ceva ce nu e la îndemâna oricui, o făcea să
râdă. Eneko, un bărbat-canapea: flexibil, blând, ideal pentru odihnă. Când ploua, ţinea umbrela deasupra ei, fără să-i pese că el se uda leoarcă.
Detaliile de genul acesta însemnau foarte mult pentru Nerea. După câteva luni, se gândea tot mai serios să-i propună ceva mai mult decât să iasă
împreună, pentru că bărbatul îi plăcea cu adevărat. Întrebare din partea prietenelor: era sau nu iubire? Bineînţeles, dar şi prietenie, care nu e acelaşi lucru. Nerea spunea că prietenia e cea care susţine relaţia după ce trece dragostea aia înfocată.
Totuşi, îi despărţea o prăpastie neagră, fără fund. Se căsca între ei, i-a însoţit în tot timpul celor zece luni cât au fost împreună, şi, de fapt, Eneko nu şi-a dat seama de ea niciodată. Aşa că, dacă încă mai trăieşte, ce s-o fi ales de el?, poate că încă se mai întreabă ce n-a funcţionat. Faza a fost că,
406
exact aşa cum ea trecea sub tăcere ce ţinea de tatăl ei, el făcea acelaşi lucru în privinţa unui frate de-al lui, care era închis pentru terorism într-o închisoare din Badajoz. Iubirea, prietenia, râsetele, bărbatul-canapea, floarea sau cartea cadou, toate astea au fost înghiţite în câteva secunde de hăul adânc.
S-a întâmplat aşa. Se însera, era o ploioasă zi de luni, în ianuarie 1995.
Nerea şi Eneko îşi propuseseră să facă obişnuita lor plimbare prin Zona Veche, să ciugulească ceva, să stropească totul cu vin, iar apoi să se ducă
la el acasă, sau la ea acasă, ori fiecare la casa lui, pentru că mâine, maitia, e zi de muncă. Din bar în bar, sub aceeaşi umbrelă, au străbătut strada 31
August. Nerea râdea de nişte chestii amuzante pe care i le spunea Eneko.
În dreptul barului La Cepa, a încetat brusc să mai râdă. Aflase de la radio că acolo, în urmă cu cinci sau şase ore, un militant ETA îl împuşcase pe viceprimar, în timp ce acesta lua masa cu câţiva colegi de partid.
— Nu aici l-au omorât pe Gregorio Ordóñez?
— Nu-l plâng eu pe ăla. Din cauza unor indivizi ca el, fratele meu e în puşcărie.
Au trecut mai departe. Nerea a ieşit puţin de sub umbrelă, simţea picăturile de ploaie pe braţ şi începuse să vadă prăpastia.
