— Draga mea, unii sunt pasionaţi de tenis sau colecţionează timbre şi monede. Mie, aş minţi dacă nu aş recunoaşte, îmi place sexul. Am nevoie de senzaţia de a poseda femei. Sute, mii, câte pot atât timp cât o să mă
ţină puterile. Ăsta e un sport care-mi place şi mi se potriveşte, înţelegi?
Asta nu are nimic de-a face cu relaţia noastră, care e pur şi simplu minunată. Sunt mort după tine. Eşti Nerea mea, the only one. Să nu te îndoieşti deloc de asta. În schimb, furnizoarele de orgasme cu care mă
culc fără să ştiu unde locuiesc sau cum se numesc, nu înseamnă nimic pentru mine, dacă ne gândim la sentimente. Repet: ni-mic. Sunt un instrument de plăcere. Atât. Nu umblu cu secrete, după cum vezi. Tu de ce te duci la fitness? În cazul meu e la fel, doar că în loc să mă urc pe o bandă, fac gimnastici cu un trup atrăgător. Chiar mi-ar părea rău dacă nu m-ai accepta aşa cum sunt.
— Tu m-ai accepta dacă aş face şi eu acelaşi lucru cu alţi bărbaţi?
— Dar ţi-am zis eu vreodată să nu faci aia sau aia?
— Bine, dă-mi un timp de gândire.
S-a ridicat, erau pe terasa de la Caravanserai, o după-amiază senină, cu copii şi porumbei, şi Nerea a trecut pe lângă catedrală pe gânduri, tulburată, întrebându-se: Dumnezeule, dar de ce mă-sa nu-l trimit la dracu’? Dar, dacă-l trimit la dracu’, cum îl mai recuperez apoi? Şi îşi imagina situaţii care mai de care mai umilitoare, tensionate, fără ca vreuna să corespundă ideii ei despre relaţia dintr-un cuplu, nu ştiu, o relaţie normală, rezonabilă, cu canapea şi papuci de casă. Unul pentru
410
celălalt, fidelitate, chestii de genul ăsta. Bineînţeles că la cei treizeci şi şase de ani ai mei nu mai sunt în situaţia de a-mi permite să pierd ultimul tren, mai ales dacă e un tren atât de frumos cum e ăsta.
Şi-a dat întâlnire, urgent, cu o prietenă de încredere. Cearcăne după
noaptea nedormită. Pe masă, cafea cu lapte şi croasanţi. După ce a aflat în detaliu despre ce era vorba, prietena a întrebat-o pe Nerea, fără prea multe preambuluri, dacă-l iubea pe Quique.
— Tare mă tem că nu pot să spun că nu. Dimpotrivă, că altfel bănuiesc că i-aş fi dat papucii de mult. Problema e că nu vreau să-l împart cu nimeni. Îl vreau cu totul numai pentru mine.
— Şi tu ce-i dai în schimb? Ai treizeci şi cinci de ani.
— Treizeci şi şase.
— Ascultă-mă, Nerea, frumoaso, nu mi se pare că ai fi în situaţia grea pe care mi-ai descris-o azi-noapte la telefon. Dacă într-adevăr îl iubeşti, nu prea ai de ales. Sau te desparţi de el imediat, asta însemnând să pierzi totul şi să fii din nou singură, la cei treizeci şi şapte de ani ai tăi.
— Treizeci şi şase.
— Sau eşti isteaţă şi joci totul pe cartea asta, tolerându-i pasiunea pentru orgasme. Chestia asta îţi face viaţa amară, ştiu, dar important este să câştigi partida.
— Şi dacă se îndrăgosteşte de alta?
— Eu cred că riscul e mai mare în cazul celor nesatisfăcuţi şi care-şi reprimă pulsiunile.
— Şi dacă ia o boală? SIDA, de exemplu, şi mi-o transmite şi mie?
— Înţeleg. Sună-l şi spune-i că aţi terminat.
— Eşti nebună?
— Atunci va trebui să-l accepţi aşa cum este.
— O să-mi fie greu.
— O să-ţi fie greu, dar poţi.
— E un porc.
— E porcul tău, Nerea. Tratează-l bine.
N-a vrut să-l întâlnească în niciunul din locurile lor obişnuite. De ce? Ca să nu ducă supunerea la extrem. La telefon, Quique, drăguţ, n-a pus întrebări, a acceptat. Ascunsă după pavilionul de pe Bulevar, Nerea l-a văzut ajungând punctual, pus la patru ace, şi ocupând o masă pe terasa cafenelei Barandiarán. Ea s-a aşezat pe o bancă, ascunsă de privirile lui
411
Quique şi, timp de douăzeci de minute, n-a făcut altceva decât să se uite la oameni. Lasă-l să aştepte. Înainte de a se duce la el, şi-a refăcut machiajul de la ochi cu ajutorul unei oglinjoare de buzunar şi s-a dat la încheieturi cu un parfum cumpărat de curând, obscen de scump.
Pentru că dacă vreau, vanitosul ăsta nu mă întrece nici la eleganţă, nici la a mirosi bine. A tăiat mulţimea mişcându-se ca un fotomodel, ţac, ţac, cu pantofii ei cu toc înalt, cu părul despletit, ştiindu-se privită de unii şi de alţii, dar şi de Quique, care o vedea apropiindu-se de el. La jumătatea drumului, buzele nu au mai ascultat-o. Zâmbetul acela, Nerea, nu mai nega, a fost o binecuvântare. O? A fost binecuvântarea însăşi. Quique s-a ridicat, a sărutat-o şi i-a tras scaunul, ajutând-o să se aşeze, ca un adevărat domn cu purtări manierate.
Nerea a trecut direct la subiect.
— În niciun caz de faţă cu mine.
N-a mai zis nimic. Quique a făcut un semn scurt că e de acord, l-a chemat pe chelner ca să le ia comanda, a scos din buzunarul sacoului o cutiuţă învelită în piele. Fără să spună ceva, i-a întins-o lui Nerea. În interior se afla un lănţişor de care era prinsă o frunză de ginkgo biloba, totul de aur. Fără să se entuziasmeze, Nerea a zis că e foarte frumos. Apoi Quique şi-a apropiat buzele de gura ei şi Nerea a venit în întâmpinarea sărutului.
Au discutat despre diverse chestiuni. El lua câte o înghiţitură din paharul său de whisky cu gheaţă şi, din când în când, ridica paharul şi o privea prin el; ea trebuia să meargă la lecţia de engleză peste o oră, aşa că
ceruse o apă tonică. Au văzut apărând dinspre strada Mayor, la câţiva metri de unde se aflau ei, obişnuita procesiune a rudelor deţinuţilor din ETA. Înaintau pe două rânduri, cu mersul liniştit, femei şi bărbaţi, unii discutând între ei, alţii tăcând. Fiecare ţinea în mâini un băţ lung. La capătul de sus al băţului, o pancartă cu fotografia unui militant ETA aflat în închisoare, iar sub fotografie, numele lui. Cei din fotografii erau tineri, fără excepţie, fii, fraţi, rude ale celor care mărşăluiau. Pietonii se dădeau la o parte ca să le facă loc să treacă.
Trecând prin Zona Veche, Nerea întâlnise nenumărate asemenea marşuri, de multe ori brusc, când dădea colţul unei străzi. Dar nici din apropiere şi nici de la depărtare, nu le dădea nici cea mai mică atenţie. Ca şi cum n-ar fi existat. Se întorcea cu spatele şi la revedere. A observat-o pe
412
Miren, în rândul mai apropiat de terasa cafenelei, gravă, posomorâtă, cu fotografia fiului ei. Nerea o mai văzuse şi în alte dăţi.
