— Da, ştiu deja.

Asta o enerva tot mai tare pe Nerea, dar răbdare. Respiră adânc, fată.

Calm şi răbdare. I-a mai povestit ceva. Bittori:

— Da, ştiu. Urmează să-mi spui că Arantxa a făcut singură şase paşi.

— Patru.

— A, păi mie mi-a zis şase.

— Când ieşeam din spital, am văzut-o pe maică-sa. Sau Arantxa ţi-a spus şi asta?

— Nu, asta nu.

Prin uşa balconului pătrundeau răcoarea înserării şi un iz de mare tot mai puternic. Lumină? Puţină. Pentru Bittori, destulă. Pe Nerea o stingherea senzaţia de grotă dinăuntrul casei. Dacă ştiam, îmi aduceam o lanternă. Pe perete, ceasul cu pendulă a bătut apatic, mecanic ora opt seara. Atmosfera era stranie, de o tristeţe apăsătoare şi slab luminată.

Obiectele, pereţii, mobilierul erau învăluite într-un miros caracteristic, care, fără să ajungă să fie respingător, nu era totuşi deloc primitor. E exact acelaşi miros pe care îl simt emanând din hainele şi corpul mamei atunci când o îmbrăţişez.

— Ai stat de vorbă cu ea?

— Nu. Până să-mi dau seama cine mă salutase, ea trecuse deja, urmată

de nepoţii ei.

— Ah, era cu nepoţii? Cum sunt?

 514 

— Băiatul, înalt; fata, corp frumos. Dar i-am văzut doar din spate.

Apropo, Arantxa, mi-a spus nişte chestii despre care nu mi-ai vorbit niciodată.

— Ce chestii?

— A zis că-i pare rău că eşti bolnavă. Am fost surprinsă să văd că ştie mai multe decât mine.

— Eu cred că ştii şi tu. Pentru că, dacă nu mă înşel, vorbeşti din când în când cu fratele tău. Dar ceea ce nu ştie Xabier este că într-una din zile l-am sunat pe doctorul Arruabarrena. Mi-a zis că vorbise cu Xabier şi că el o să-mi explice tot ce e de explicat. Asta s-a întâmplat săptămâna trecută, vineri, şi încă mai aştept explicaţiile. De atunci, fratele tău m-a sunat în fiecare zi. Crezi că mi-a zis ceva despre rezultatele analizelor? Nicio vorbuliţă. Iar acum tu apari cu un buchet de flori. Da’ ştiu că faceţi o echipă… vai de ea!

— Florile le-am adus pentru că îmi eşti dragă, nu din alte motive.

— Dacă nu vorbim între noi, normal că nu vom şti ce li se întâmplă

celorlalţi.

— Păi, uite, acum ai ocazia de a vorbi cu mine. Şi-aş fi foarte bucuroasă

dacă ai aprinde veioza. Aproape că nu-ţi văd faţa.

— Dacă o aprind, intră ţânţari.

Răbdare. Nerea, ironică, a întrebat-o pe maică-sa dacă nu ştie unde-şi lăsase ceaşca de cafea. Şi s-a prefăcut că pipăie suprafaţa mesei în căutarea ceştii. Las-o naibii, aprinde veioza dacă vrei, dar mai întâi închide uşa de la balcon. Nerea, încântată. Fără să mai piardă timpul, a făcut ce-i ceruse maică-sa. După ce s-a aşezat din nou, Bittori, gravă, demnă, a zis:

— Am ajuns la capătul zilelor, sau pe aproape. Ştiu ce port în mine. N-o să mă supun de bunăvoie la chimioterapie sau la mai ştiu eu la ce alte chinuri. Vreau să mă duc lângă soţul meu, că e vremea, şi nimeni n-o să

mă oprească. Să mai trăiesc încă un an? Doi? Pentru ce? De fapt, pe mine m-au omorât cu mult timp în urmă. De atunci, n-am fost altceva decât o fantomă. Sau, cel mult, o jumătate de om. Şi asta numai pentru că trebuie să-ţi mai rămână ceva unde să simţi răul care ţi s-a făcut şi, în plus, când ai doi copii, rămâi în picioare, fie ce-o fi.

Nerea a dat să spună ceva, dar Bittori n-a lăsat-o.

— Acum vorbesc eu. Să nu vă faceţi griji din pricina moştenirii. Totul e aranjat. N-o să aveţi de ce să vă certaţi. Fiecare primeşte jumătate. Iar

 515 

acum fii foarte atentă la ce îţi zic. Îţi spun ţie pentru că cu fratele tău nu se poate discuta despre lucrurile astea. Se întristează pe loc.

Nerea se uita la faţa senină, plină de hotărâre, de luciditate, a mamei sale. Era ca şi cum ar fi privit-o pentru prima dată în viaţa ei. Din când în când, privea către flori. Şi, într-adevăr, acum i se păreau un ornament funerar.

— Aşa vreau eu. Să mă îngropaţi lângă aita, în Polloe, sicriul meu peste al lui. În criptă mai e loc de un mort. Să-mi laşi verigheta pe deget, exact aşa cum i-am lăsat-o şi lui. Şi ai grijă să mă încalţi cu pantofii albi pe care i-am purtat în ziua nunţii mele. Sunt la vedere, în dulapul de haine din dormitorul meu. Nu pot să-i cer aşa ceva fratelui tău. Nu ar înţelege şi nici nu ar fi în stare să o facă. Dar tu eşti femeie, nu mai trebuie să-ţi explic totul. Să publicaţi două ferpare în El Diario Vasco, unul în spaniolă, celălalt în limba bască. În ambele să apară porecla lui aita. Şi nu vreau nicio slujbă

de înmormântare. Iar acum urmează cel mai important lucru, deşi totul e important. Dacă peste un an, sau doi, sau câţi or fi, vedeţi că situaţia politică se linişteşte, că terorismul încetează cu adevărat, să ne mutaţi pe amândoi în cimitirul din sat. Asta e tot ce te rog.

— Ai vorbit cu Xabier despre toate astea, sau măcar despre o parte?

— Ce dracu’ să vorbesc dacă n-a mai venit pe la mine de un car de vreme? Şi eu nu vreau să vorbesc la telefon despre aşa ceva.

— Dacă tot e să fim sincere, am aflat că ţii morţiş ca fiul lui Miren să-ţi ceară iertare şi că Arantxa îţi dă o mână de ajutor. E adevărat?

— De ce crezi că mai sunt în viaţă? Am nevoie să se roage de iertare.

Vreau şi pretind asta şi n-am de gând să mor până când nu voi obţine ce vreau.

— Ai un orgoliu mai mare decât tine.

— Nu e orgoliu. După ce o să lăsaţi lespedea peste mine şi-am să

rămân cu Txato, o să-i spun: s-a rugat de iertare, tâmpitul, acum putem să

ne odihnim în pace.

 516 

120. FATA DIN ONDÁRROA

Condiţiile din puşcărie nu l-au făcut să cedeze. Şi chiar au fost dure. În unele închisori mai mult decât în altele. Vom vedea ce-i rezervă viitorul. Îi e tot mai greu. Normal, anii nu trec degeaba; dar el crede că nu timpul a fost cel care l-a frânt ca pe un băţ uscat, deşi a contribuit şi el, evident.

Însă altceva a fost hotărâtor. Ce? Joxe Mari crede că prăbuşirea lui morală

a fost cauzată de fata din Ondárroa. E convins. De când cu povestea aceea, care începuse atât de frumos, tristeţea l-a tot măcinat, mama mă-sii, nici nu-ţi dai seama şi te macină, şi te macină, până când îţi face mintea ferfeniţă.