— S-ar putea să se fi folosit şi de munca noastră de cercetare. Poate că
folosim acelaşi canal de legătură cu conducerea, habar n-am. Haide, chiar dacă numai pentru o noapte. Mâine o să ne spună Txopo dacă au fost mişcări ciudate pe stradă.
Până atunci, fuseseră trei, acum erau patru. O bănuială neistovită şi-a făcut loc între ei. Un membru în plus. Destul de influent, într-adevăr. Au stat de vorbă pe întuneric, pe un versant al dealului Igueldo, acolo unde şi-au petrecut noaptea în saci de dormit. Patxo nu era prea convins.
— Şi-atunci, cum îţi explici că nu au venit după noi?
— Pentru că vor să tragă de fir până prind tot ghemul.
— N-ai dat în paranoia, nu?
— Ieri m-am întâlnit în lift cu un vecin. Bună, bună. E a doua oară când îl văd pe individ într-un timp destul de scurt. Nu ştiu ce crezi tu, dar mie lucrurile astea nu mi se par întâmplătoare. Gândeşte-te la faza de azi din Morlans. La un moment dat, sticleţii au prins un fir. Şi-au zis: staţi aşa, că
dacă ne ţinem după pasărea asta, mai devreme sau mai târziu, o să ne ducă la cuib. Aşa merge războiul ăsta, Patxo. N-o mai întoarce pe toate feţele.
— Dacă ar fi fost atât de simplu, ar fi terminat de mult cu ETA.
419
— Pe ETA n-o învinge nici Dumnezeu. Pierdem combatanţi, normal. Dar pentru fiecare care dispare, vin doi sau trei noi. Aici e material cât vrei.
S-a auzit o detunătură în depărtare.
— Ce-a fost asta?
Apoi, bezna dinspre oraş s-a aprins în cascade luminoase, în mari mănunchiuri de scântei multicolore. Focurile de artificii din Semana Grande29 pluteau pe deasupra golfului. Joxe Mari şi Patxo le-au privit de la liziera pădurii şi, uitând de discuţia lor recentă, îşi dădeau cu părerea asupra efectelor pirotehnice.
— Uite, uite!
— Uau, ce tare!
După ce focurile de artificii au încetat, s-au întors la întunericul dintre copaci şi s-au culcat în sacii de dormit, în noaptea de vară.
Se auzeau greierii. Patxo mustăcea:
— Ăia acolo, jos, petrec cu toţii, băga-mi-aş picioru’, stau la coadă la îngheţată şi noi ne dăm de ceasul morţii pentru libertatea lor. Uneori îmi vine să pun mâna pe armă şi pac, pac, pac, să le dau ceea ce merită.
— Stai liniştit, când mingea o să fie la noi, atunci o să danseze după
cum le cântăm noi.
La şapte dimineaţa s-au întâlnit cu Txopo, în spatele Facultăţii de Drept.
— Deci?
— Nimic.
Dar Joxe Mari, cu părul vâlvoi, încercănat, continua să fie suspicios. I-a cerut lui Txopo să caute pentru el şi pentru Patxo o locuinţă temporară.
Până atunci, aveau să doarmă sub cerul liber, în sacii de dormit. Patxo n-a fost de acord. Joxe Mari a transformat cererea în ordin şi nu mai discutăm. Şi-a demonstrat autoritatea cu câteva înjurături. Nu era uşor să-l contrazici pe Joxe Mari. Avea braţele puternice, musculoase şi era speriat.
Luni, Txopo i-a anunţat că puteau să se mute în apartamentul unui coleg de şcoală, care locuia cu iubita lui, însă proprietarii puneau nişte condiţii. Care? Să nu coboare în stradă, pentru ca nimeni să nu-i vadă
ieşind sau intrând, căci locuinţa se afla într-un bloc de şapte etaje, la 29 Săptămâna Mare în care se celebrează Zilele oraşului San Sebastián, care durează o săptămână, de sâmbătă până sâmbătă; în acea săptămână e prinsă întotdeauna ziua de 15 august.
420
începutul străzii Añorga, cu vecini care mişunau încontinuu, şi să plece vineri, cel mai târziu. Lui Joxe Mari i s-a părut un termen rezonabil. Şi-a exprimat obişnuita lui preocupare pentru mâncare. Txopo: haleala nu era o problemă, pe proprietari nu-i deranja să cumpere două baghete de pâine în loc de una.
— A, bine.
La lăsarea serii au luat autobuzul spre Lasarte. Au coborât la staţia Añorga, acolo unde ea îi aştepta. I-a condus la apartament, într-un bloc aflat în apropierea căii ferate. Era durdulie, simpatică, vorbăreaţă, cu bretonul tipic militanţilor de stânga abertzale; el era mai degrabă tăcut şi irascibil şi avea sub nas o cicatrice curbată, ca şi cum ar fi fost cândva operat de buză de iepure. S-au înţeles tacit să îşi ascundă numele adevărate, ceea ce în cazul nostru avea sens, pentru că într-adevăr nu ne cunoşteau, dar noi l-am fi putut întreba pe Txopo cum îi chema sau să le vedem numele pe căsuţa poştală din holul blocului, dar nu conta, de fapt.
Faza era să mai condimenteze puţin rutina.
La cină, s-au distrat alegându-şi poreclele. Când şi le aminteau, le încurcau, iscând scene ridicole. Aşa că, pentru a înlătura orice încurcătură, pe proprietari i-au numit Sota şi Caballo30, iar Joxe Mari şi Patxo au fost Pan şi Chocolate. Ideea a fost a ei şi a fost numai bună pentru a-şi omorî timpul în prima seară, dar la altceva n-a mai servit, pentru că atunci când se adresau unii altora, nu îşi ziceau pe numele de cod, ci pur şi simplu: auzi, tu; ca să nu mai spun că Patxo uita frecvent de numele de cod şi îi zicea colegului său pe nume, iar Joxe Mari păţea la fel cu Patxo.
Caballo s-a arătat morocănos încă de la început. Joxe Mari şi-a dat seama că ceva nu era în regulă cu tipul. Iar Patxo, noaptea, discutând amândoi în şoaptă, de la un pat la altul, credea că ăstuia nu-i convine că
stăm în casa lui. În schimb ea, guralivă şi bună bucătăreasă, nu înceta să
înveselească atmosfera. Să vezi tu că asta o fi problema.
— Gelozie?
— Cu siguranţă.
— Nu văd niciun motiv.
