L-a văzut pe tatăl său plângând dincolo de geamul de la vorbitor. Îi era milă de bătrân, dar era o milă, cum să zic?, care nu trecea dincolo de haine, adică, la terminarea vizitei, tot bătrânul o ducea cu el înapoi. Pe atunci, în Joxe Mari nu exista loc pentru suferinţă. Euskal Herria înainte de toate. Cauza pentru care se sacrificase, raţiunea lui de a fi, tot ce avea.

Când îl vedea pe taică-su plecând, simţea, ce?, păi futu-i, dezamăgire.

Ăsta-i cuvântul. Dezamăgirea de a avea un tată laş, de a fi fost conceput de un om slab.

— Ama, mai bine să nu vină.

— Stai liniştit că data următoare îl las acasă.

În singurătate, Joxe Mari îşi căuta semne de slăbiciune, aşa cum cineva îşi examinează trupul pentru a găsi mai ştiu eu ce, purici sau păduchi.

Căuta acele eventuale semne cu dorinţa acută de a le distruge, ca nu cumva să mă dilesc. În curtea închisorii, sau în camera cu televizorul, sau oriunde altundeva, dacă vedea vreun coleg abătut, cu ochii umezi, îl certa, îi cerea disciplină, să fim mai departe combatanţi, mama mă-sii. Să fii slab, să pari slab? Mai degrabă şi-ar fi tăiat un deget.

Nici repetatele greve ale foamei nu l-au învins. Şi sunt grele, frate. Dar, dacă trebuie făcute, le faci. Fie pentru a cere punerea în libertatea a unui deţinut din grupare grav bolnav, fie pentru a protesta împotriva politicilor penitenciare, fie pentru că aşa a cerut ETA, prin intermediul şefilor din puşcării, sau fie pentru orice o fi. Era atent ca nu cumva vreunul dintre colegi să cumpere de la chioşc mai mult decât strictul necesar. Sau să

apeleze la arruntak pentru a-şi cumpăra ciocolată, pungi de chipsuri sau

 517 

alte chestii de felul ăsta. Cea mai lungă grevă a foamei ţinută de Joxe Mari a durat patruzeci şi una de zile, în Albolote. Am băut tone de apă. A pierdut nouăsprezece kilograme; când l-a văzut maică-sa la vorbitor a rămas îngrozită.

— Sper că nu ai cancer.

I-a răspuns că e sănătos tun. Minciună. Ameţea încontinuu, nu avea forţă să facă nimic. De câteva zile avea urina roşie, dar nu i-a zis nici asta.

Se gândea să-i spună doctorului, dar a tot amânat, temându-se de un diagnostic urât. Apoi s-a făcut o întrunire, au votat cu toţii pentru încetarea grevei şi, după câteva zile, culoarea urinei i-a revenit la normal.

Joxe Mari dă vina pe greva foamei pentru constipaţia lui frecventă şi pentru hemoroizii care-l chinuie.

Nu l-au învins nici lungile perioade de izolare. Douăzeci de ore din zi închis în celulă. Vara, căldură de mori. Gardienii urlând la tine. Vizitele, reduse la opt, zece minute. Plus tâmpenia cu percheziţiile nocturne din două în două ore, sau de câte ori aveau ei chef. Între două percheziţii, loveau cu bastonul în uşa metalică pentru a nu-l lăsa să doarmă. Apoi tăbărau peste el. Urlete, dezbracă-te, bagă flotări. Cam aşa. Plus insultele de rigoare. Dar nici aşa nu m-au pus cu botul pe labe.

Când a fost faza cu Miguel Ángel Blanco33, trei gardieni l-au snopit în bătaie. Mă rog, un gardian. Ceilalţi doi l-au imobilizat. Vestea sechestrării ajunsese la puşcăriaşi de trei zile. Când a aflat ultimatumul dat de ETA, Joxe Mari i-a şoptit unui coleg:

— Pe băiatul ăsta o să-l radă.

În seara zilei de 12 iulie, s-a aflat că îi trăseseră două gloanţe în cap.

Fusese internat la un spital din San Sebastián. Se zbătea între viaţă şi moarte. În zorii zilei următoare, ştirile au confirmat moartea lui. Când aveau loc atentate mortale, atmosfera din puşcărie devenea tensionată.

Priviri reprobatoare. Un gardian:

— Ce, sunteţi mulţumiţi?

Joxe Mari nu-şi aminteşte să fi zâmbit. Sau poate că da, dar nu din motivul bănuit de gardian. Noaptea, sub pretextul unei percheziţii, au tăbărât pe el. Ploaie de lovituri.

— Asta-i pentru rânjetele de azi, teroristul dracului. Dacă mai vrei, îţi 33 Politician spaniol, consilier local din partea Partidului Popular, între 1995 şi 1997. În 1997 a fost răpit şi apoi ucis de ETA.

 518 

mai dăm.

Cu ani în urmă, în Picassent, s-a trezit prins într-o bătaie cu doi deţinuţi de drept comun. În timpul cinei. Motivul? Un fleac. De fapt, e suficient ca unor tipi să nu le placă faţa ta. Şi deşi i-a pus la pământ fără greutate, paf paf, un altul l-a luat pe nepregătite şi i-a tras un scaun în cap. Râu de sânge şi opt copci. A venit directorul şi valea, la izolare. Un incident ca atâtea altele. Se poate şi mai rău, uneori se lasă cu morţi. A trecut timpul, Joxe Mari a fost mutat la altă închisoare, a început să chelească şi, într-o zi, uitându-se în oglindă, a observat că nu mai avea destul păr încât să-i acopere cicatricea.

În sfârşit, lucruri care trec. De multe dintre ele, nu află nimeni din afara închisorii. În plus, e preferabil să nu le spui nici alor tăi ca să nu se îngrijoreze. Dar nu conta: Joxe Mari continua să fie dârz, ca de granit, catarg înălţat în mijlocul furtunii, pentru că, pe lângă forţa fizică, nu ducea lipsă de sprijin pentru a rezista dificultăţilor, momentelor grele şi tuturor situaţiilor potrivnice. Ce sprijin? În primul rând, grupul. Grupul e fundamental, buna înţelegere între colegi. Îi zicea maică-sii:

— Aici, ei sunt familia mea.

Apoi loialitatea ideologică. Făcea acum ceea ce nu făcuse în libertate.

Ce? Politică. Înainte, toată acea pălăvrăgeală şi prostiile teoretice i se păreau deviaţii din drumul spre obiectiv. Lupta armată era scurtătura.

Acum citea cu atenţie articole, pliante şi orice opuscul doctrinar sau comunicat provenind din partea organizaţiei. Nu se mulţumea doar să-şi alimenteze gândul că încă era implicat în luptă, ci strângea şi argumente care să îndreptăţească acea luptă şi să demonstreze limpede că era justă

şi necesară. Uf, şi sprijinită de majoritatea bascilor. Această convingere îl însufleţea. Şi de câte ori avea ocazia (de exemplu, la întâlnirile săptămânale în care deţinuţii ETA stabileau normele de comportament din închisoare, în acord cu ordinele primite din afară) începea să

monologheze / discute aprins, fanatic, ţâfnos.

Se simţea mult mai bine ori de câte ori vorbea în limba bască cu vreun coleg sau cu grupul. Uneori cântau melodii basce, Izarren hautsa, sau ceva de Lete, de Laboa, de Benito Lertxundi, fără să ridice prea mult vocea ca să nu provoace, sau spuneau bancuri. În asemenea ocazii, Joxe Mari se simţea dus departe de acolo, într-un loc fără gardieni, fără ziduri, fără

gratii, spunând aceleaşi bancuri, cântând de mama focului aceleaşi

 519 

cântece şi bând cidru, vin cu cola sau bere, în tovărăşia prietenilor săi de pe vremuri. Cu ochii închişi, era capabil să simtă mirosurile din satul său, mirosul prazului adus de tatăl său de la grădină şi încă unul, care pentru el era culmea parfumului, cel de iarbă proaspăt cosită. Încă din Albolote, iar apoi, şi mai des, în corpul 3 din Puerto I, s-a apucat să scrie poeme. Îi oferea o senzaţie plăcută de intimitate. Nu îndrăznea să le arate nimănui, de ruşine şi pentru că ştia că erau lipsite de valoare. În timp ce scria, îşi amintea de Gorka, de pasiunea lui pentru singurătate şi cărţi. Ce-o fi făcând acum fratele lui?

Cu toate astea, antidotul cel mai puternic pe care Joxe Mari îl avea împotriva veninului nostalgiei, remuşcărilor şi senzaţiei de înfrângere era ura. În închisoare, crescuse lent în el o ură profundă. Cum nu şi-o putea manifesta, o ţinea la foc mic în coşul pieptului. Nu simţise ceva comparabil nici măcar pe vremea când umbla cu arma în mână. Pe atunci avea alte motivaţii. Nu ştiu, conştiinţa datoriei. Trebuie executat cineva? Două

gloanţe-n cap şi gata, fie cine-o fi. Dar ce simţea acum era ură curată şi dură, consecinţa loviturilor încasate, a umilinţelor suportate, a certitudinii că aşa cum se comportau cu el tot aşa se comportau şi cu poporul lui. Ura îl răcorea pe Joxe Mari în arşiţa verii, îl încălzea în nopţile de iarnă. Îl făcea imun la sentimentalism. Dacă ar fi putut ucide cu privirea, nu ar fi stat pe gânduri: ar fi făcut o serie de crime în fiecare dintre închisorile prin care a trecut.

Până când a apărut Aintzane, fata din Ondárroa, cu doi ani mai tânără

decât Joxe Mari. Muncea într-un restaurant ţinut de părinţii ei. Înainte de a o cunoaşte, Joxe Mari mai primise scrisori de la fete basce. În localurile naţionaliste, în herriko tabernas şi prin alte locuri, erau afişate la vedere poze cu combatanţi ETA aflaţi în închisoare. Lângă fotografie era scris numele deţinutului şi în ce închisoare se afla. Joxe Mari şi colegii lui primeau frecvent scrisori de la fete pentru care ei erau nişte eroi. Scrisori pline de admiraţie şi simpatie, scrise din dorinţa de a-i încuraja şi de a-i face pe gudaris deţinuţi să se simtă mai puţin singuri. Scrisori care, cu trecerea timpului, puteau lua o turnură amoroasă.

Înainte de a se întâlni pentru prima dată, Joxe Mari şi Aintzane şi-au scris scrisori timp de un an. La început îşi scriau în limba bască. Au trecut la spaniolă după ce şi-au dat seama că astfel scrisorile îi erau aduse mai repede lui Joxe Mari. Într-o zi, ea l-a vizitat în vorbitorul din Puerto I. Nu

 520 

era grasă, mai degrabă mare şi voinică, frumoasă, amuzantă, veselă din fire şi deschisă la minte. A fost ideea ei să ceară o întâlnire intimă imediat ce Joxe Mari, depăşindu-şi marea lui timiditate, i-a mărturisit la vorbitor că el de fapt nu, că până atunci niciodată nu mai făcuse, chiar dacă

avusese o iubită în satul său, dar aia era bătută în cap.

— Nu mă lăsa să o sărut pe stradă.

Pentru câteva clipe, vorbitorul s-a umplut cu hohotele de râs ale lui Aintzane.

Joxe Mari s-a lăsat condus. A avut parte de tandreţe, mângâieri, vorbe dulci şoptite la ureche şi i-a plăcut. Asta a fost problema. Noaptea, incapabil de a adormi, a înţeles brusc, ca şi cum tavanul celulei i-ar fi căzut în cap, că pierdea tot ce era mai bun în viaţă. Se mai gândise la asta şi înainte, dar acum, pentru prima dată, avea cu adevărat senzaţia că-şi aruncase tinereţea peste bord.

Câteva zile mai târziu, în timpul unei partide de fotbal dintre Real Madrid şi Athletic Bilbao, s-a uitat cu atenţie, nu la minge, nu la fazele de joc, ci la oamenii care umpleau tribunele stadionului Anoeta, basci ca el, cu drapele, cu pancarte, unele dintre ele cereau ca deţinuţii ETA să fie aduşi în închisorile din Euskal Herria, se uita la toţi oamenii aceia care săltau, cântau şi se bucurau. Apoi a văzut nişte imagini difuzate odată cu ştirea despre temperaturile neobişnuit de mari din nordul peninsulei şi a văzut plaja La Concha plină de oameni în costume de baie, basci relaxaţi, poate fericiţi, se plimbau pe mal, înotau şi stăteau la soare, îndrăgostiţi lungiţi pe prosoape, tineri în canoe, copii săpând în nisip cu lopăţica de plastic. Şi nici una, nici două, gura i s-a umplut de amăreală, şi nu doar gura, ci însuşi centrul convingerilor şi gândurilor lui.