În aceeaşi scrisoare, Arantxa îi mai scria: „Tu ai închisoarea ta, eu am închisoarea mea. A mea e corpul meu. Condamnată pe viaţă. Într-o bună

zi, tu vei ieşi din închisoare. Nu ştim când, dar vei ieşi. Eu n-o să ies niciodată din a mea. Şi mai e o diferenţă între mine şi tine. Tu eşti închis pentru ceea ce ai făcut. În schimb, ce-am făcut eu ca să fiu condamnată pe viaţă?” Ultima frază, de fapt tot paragraful, l-a impresionat pe Joxe Mari.

În ziua aceea a refuzat să iasă în curtea închisorii. A evitat orice conversaţie. Abia dacă s-a atins de mâncare. Nu s-a dus la bibliotecă, refugiul său preferat în ultimul timp. Înainte de a se culca, a mai privit o dată fotografia şi s-a hotărât să se retragă din ETA fără să spună nimănui, nici colegilor, nici celor din organizaţie.

Şi nici maică-sii.

Cea care, la următoarea vizită, fiind la curent cu faptul că Arantxa îi trimisese o fotografie, i-a arătat altele. Arantxa în piaţa din sat, Arantxa cu Celeste, cu aita la poarta grădinii, cu Gorka şi cu soţul lui în ziua nunţii, în bucătăria de acasă, în picioare, păşind nesigură la o şedinţă de fizioterapie. Fotografii pe marginea cărora Joxe Mari făcea scurte comentarii, plin de zel şi senin, ba chiar glumeţ; nu i-au mai provocat o impresie la fel de puternică precum prima fotografie.

Sora lui a continuat să-i scrie. Când şi când. Uneori îi trimitea două

scrisori într-o singură săptămână, alteori trecea şi câte o lună fără să-i scrie. S-a încheiat anul. În ianuarie, Arantxa i-a trimis o altă fotografie. Pe spatele ei se putea citi: „Cu prietena mea cea mai bună”. În spatele scaunului cu rotile se vedea Bittori, nu la fel de bucuroasă ca Arantxa, dar zâmbitoare, totuşi. Joxe Mari a recunoscut-o cu greu pe femeia lui Txato în doamna aceea slabă, care se schimbase atât de vizibil în rău. Ce bătrână

e! A îmbătrânit mai rău decât ama. Exista o explicaţie în scrisoare: „E

foarte bolnavă”. Două rânduri mai jos: „Mie îmi spune totul. Ne vedem aproape zilnic. Suntem foarte bune prietene. Ştie că nu i-a mai rămas mult

 529 

de trăit. Refuză tratamentul. La ce bun, dacă şi-a pierdut orice poftă de viaţă? Mi-a zis că se chinuie să trăiască pentru că aşteaptă un gest de omenie din partea ta. Nu-şi doreşte altceva. Asta te roagă şi împiedicata şi dezastruoasa ta soră. Nu mă dezamăgi. Altfel spus: roag-o să te ierte. Ce te costă? M-ar durea dacă nu ai face-o”.

Femeile, cum ştiu ele să ne îmbrobodească! Întins în pat, cu mintea goală, Joxe Mari privea prin fereastră la pătratul de cer. A rămas nemişcat multă vreme, apatic, cu mâinile încrucişate sub ceafă. Până la urmă, au început să-i vină gânduri. Imagini, mai bine zis. Brusc, timpul se derula înapoi cu mare viteză. Timpul era o peliculă care-i arăta viaţa derulându-se din prezent în trecut. A ieşit din închisoare şi a intrat în alta, apoi în alta, a fost torturat, apoi l-au capturat, s-a întors la lupta armată, la după-amiaza ploioasă în care Txato l-a privit în ochi, la pubul în care, pentru prima dată, a împuşcat un om, în Franţa, în sat, iar când a ajuns la nouăsprezece ani, imaginile care se derulau cu repeziciune au înţepenit brusc. Şi atunci şi-a imaginat un destin diferit, care culmina cu visul lui de-o viaţă, să joace handbal la FC Barcelona.

A constatat: să te rogi de iertare cere mai mult curaj decât să tragi cu arma, decât să detonezi o bombă. Astea le poate face oricine. E suficient să fii tânăr, naiv şi să ţi se urce sângele la cap. Şi nu e vorba numai de curaj pentru a regreta sincer, chiar dacă nu e vorba decât de cuvinte, atrocităţile comise. Altceva îl bloca pe Joxe Mari. Ce? Cine ştie. Haide, căcăciosule, mărturiseşte. Pizda mă-sii, păi mă tem ca nu cumva bătrâna să trimită scrisoarea vreunui ziarist, să se işte tipicul circ cu teroristul care regretă, să înceapă să-l vorbească de rău în sat, fotografia lui să dispară

din Arrano Taberna. Iar ama ar lua-o razna.

 530 

123. CERCUL S-A ÎNCHIS

După-amiază înnorată. Bittori a ieşit pe balcon ca să vadă norii care se apropiau dinspre mare. Vreme mohorâtă dintr-o parte a orizontului până

în cealaltă. Ploua torenţial, să nu te porneşti să urci la cimitir, te duc eu cu maşina. De dimineaţă, soarele se mai arătase cât de cât. Bittori, ca de obicei, a stat de vorbă cu Arantxa în colţul pieţei. Cu puţin înainte de amiază, a luat autobuzul şi, înainte să ajungă acasă, din cer a început să

toarne cu găleata. Şi de atunci aşa o ţine.

Xabier, la telefon:

— Cum de ţi-a trecut prin minte să mergi la cimitir cu potopul care e afară?

— Trebuie să-i spun lui Txato nişte lucruri importante.

— Ama, te rog, încetează cu jocul ăsta.

A venit, cu impermeabilul ud la umeri, să o ia la patru. Bittori era pregătită. Şi-a luat umbrela şi a pus scrisoarea în poşetă. Din când în când, ochii acestei femei scânteiază de fericire. Dacă nu de fericire, atunci de bucurie. Xabier ştie de ce. Ieri-seară s-au întâlnit toţi trei. Nerea a întrebat alarmată ce e cu atâta grabă. Maică-sa le-a povestit, le-a arătat şi le-a citit scrisoarea, cu o euforie prost mascată, în timp ce feţele copiilor ei s-au întunecat.

— Asta ţi-ai dorit atât de mult?

— Exact asta, fata mea.

— Păi, ai obţinut. Felicitări!

Acum a venit rândul lui Txato să afle. În hol, Xabier a observat că

maică-sa era gata să iasă în stradă în papuci de casă.

— Bine că ai observat.

Pe drum, Xabier îşi lua din când în când ochii de la trafic şi se uita la Bittori. Cu adevărat demnă de admiraţie, la cât e de bolnavă.

Ştergătoarele de parbriz, şşşş şşşş, îşi făceau datoria.

Bittori:

— Mă uit la ploaia asta şi nici nu-ţi trece prin cap la ce mă gândesc.

— Că ploua la fel în ziua în care l-au asasinat pe aita?

— Cum ai ghicit?

— De atunci, a plouat de multe ori la fel de tare.

 531 

A lăsat-o pe maică-sa cât mai aproape de poarta cimitirului. Potop, nu altceva. Bittori a coborât fără grabă, greoaie, poate împiedicată de o nemărturisită durere de vintre. A întrebat-o dacă nu vrea să vină şi el cu ea. Nu. Atunci să o aştepte aici? Mă rog, cum vrea, dar va sta cel puţin o jumătate de oră. Printre cuvintele mamei şi cuvintele fiului răsuna zgomotul puzderiei de picături care se izbeau violent de pământ şi şiroiau zgomotos pe umbrela lui Bittori. Bine măcar că nu bătea vântul. ÎN

CURÂND SE VA SPUNE DESPRE VOI CE SE SPUNE ACUM DESPRE NOI: AU

MURIT! Macabru şi prostesc. Şi cum se mai chinuie oamenii să nu-i dea planetei înapoi atomii luaţi cu împrumut! De fapt, ciudat şi extraordinar e să fii viu. Xabier a aşteptat ca maică-sa, îmbrăcată în negru, să intre în cimitir, apoi a plecat să caute parcare în zonă.

Bittori avea în poşetă bucata de plastic şi şalul, dar la ce bun? Cum să

stau jos pe lespedea plină de apă?

— Txato, Txatito, auzi? Plouă ca în după-amiaza în care te-au omorât.

Azi îţi aduc veşti proaspete.

Stând în picioare lângă mormânt, i-a zis, la adăpostul umbrelei, că fără

Arantxa, fără medierea ei plină de generozitate, nu ar fi reuşit să închidă

cercul. Ea l-a înduioşat pe terorist, l-a convins să facă pasul acela. Cum aşa? Pentru că ţine la el. E fratele ei, o înţeleg. Nu e de acord cu ce a făcut el. Dimpotrivă, îl judecă aspru, fără menajamente. Dar e fratele ei.

Încearcă prin toate mijloacele să-l elibereze de sine însuşi, să-l smulgă din trecutul său înfiorător. Când a aflat că deţinutul a început să aibă

remuşcări, acolo, în puşcăria aia îndepărtată, mi-a scris pe iPad: „Ceva a început să se schimbe în el. Se gândeşte mult. Semn bun.”