armată, toţi trei erau convinşi că acum formau un comando mult mai competent, mai puternic şi mai sângeros decât înainte.
Cinci luni mai târziu, au fost capturaţi. Chiar şi acum, după atâţia ani, Joxe Mari continuă să se întrebe ce n-a mers cum trebuie, sau cine a greşit. Să fi fost organizaţia, aşa cum se zvonea, năpădită de cârtiţe? Îşi pierduseră ei, cei trei membri ai comandoului, vigilenţa? Eu, nu, dar Patxo… Nu există altă explicaţie. Ce a început ca o simplă bănuială, s-a transformat repede în certitudine. I-au capturat exact cu câteva zile înainte de a da o lovitură spectaculoasă, când aveau pregătit totul: ora, locul, maşina capcană. Iar Joxe Mari era convins că cineva îi trădase. În timpul audierilor de la Tribunalul Naţional, de fiecare dată când se întâlnea cu Patxo în boxa acuzaţilor, Joxe Mari nici nu se sinchisea să-i vorbească. Nu-i făcea nici măcar onoarea de a-l privi. Ca şi cum nu ar fi existat.
I-a luat mult timp până să-şi schimbe părerea, chiar dacă încă mai crede şi acum că au fost capturaţi din vina lui Patxo. Recunosc că nu se poate să fi colaborat cu sticleţii, din moment ce l-au condamnat şi pe el la ani grei de puşcărie, acolo unde încă zace. Deci, n-a trădat, nu, dar a fost imprudent.
Într-o seară l-au simţit melancolic, supărat.
— Ce e?
— Tata se simte tare rău. Nu cred că o mai duce mult.
Lui Joxe Mari i s-a aprins un beculeţ în cap.
— Cum ai aflat?
Dându-şi seama că îl luase gura pe dinainte, Patxo n-a mai avut de ales şi le-a mărturisit că îşi vizitase familia pe ascuns. Când? De mai multe ori, de fapt. O încălcare gravă a disciplinei. Colegii i-au cerut / ordonat să le dea detalii. Şi le-a dat, care mai de care mai crud. Tatăl lui, un schelet ambulant, palid, cu dureri cumplite. Tatăl lui care nu mai recunoştea pe nimeni. Tatăl lui care.
— Bine, gata.
Încă nu trecuse o lună de când schimbaseră apartamentul din motive de siguranţă. Iar acum, asta. În noaptea aceea, Joxe Mari n-a reuşit să
adoarmă. S-a ridicat de mai multe ori din pat. Din bezna camerei, scruta strada pustie, lămpile stradale aprinse, maşinile parcate. Cinci, zece minute, apoi se băga din nou în pat. Dimineaţă a stat de vorbă, între patru
425
ochi, cu Txopo.
— Am o presimţire rea. Tu ce crezi?
— S-ar putea să nu-l fi văzut şi îţi faci griji degeaba.
— Sunt sigur că numele noastre apar pe vreunul dintre documentele luate de poliţie. Sau poate că vreunul dintre cei capturaţi ne-a dat în gât în timp ce-l băteau de-i rupeau oasele. Dacă e aşa, e suficient să pună un sticlete la pândă lângă casa părintească. Îl prind pe unul şi cădem toţi. O
ştergem?
— Din nou? Mai aşteaptă câteva zile. Comitem atentatul şi apoi ne evaporăm.
S-a lăsat convins, el, care era atât de grijuliu, de suspicios. Poate că
obosise. Obosise de ce? De atâta dus şi venit, de pândă, de a-şi trăi viaţa într-o stare continuă de nelinişte şi tensiune, şi de clandestinitatea mă-sii, care te epuizează pe nesimţite. Ar fi putut să se apere, pentru că de la prima bubuitură în uşa apartamentului până când a intrat primul poliţist urlând în camera lui, ar fi avut timp să-şi ia pistolul; dar, la dracu’, sunt încă tânăr şi într-o bună zi o să-mi dea drumul. Mai erau cinci minute până
la unu şi jumătate noaptea. S-a simţit uşurat. Poate pentru că eram naiv şi habar nu aveam ce mă aştepta.
426
101. TXORIA TXORI
Imediat ce simte, amuşină, miroase că de pe jos începe să se înalţe colbul suferinţei, începe să fredoneze melodia lui preferată. Fără efort.
Vine singură. Simte o mare recunoştinţă faţă de piesa aia. Chestii de-ale lui. Uneori, când merge la sala de mese, sau în curtea închisorii, ori după
ce maică-sa pleacă de la vorbitor, are imediat nevoie de efectul liniştitor al melodiei şi o fredonează, Hegoak ebaki banizkio, atât de încet încât e aproape ca şi cum ar zice în gând, imitând mereu vocea lui Mikel Laboa.
Şi-a jurat: în ziua în care îşi va redobândi libertatea, imediat ce va ajunge în sat, se va duce pe deal ca să cânte Txoria txori fără alţi martori în afară
de iarbă şi copaci.
Când l-au scos din apartament, privirea i-a căzut din întâmplare pe CD-ul lui Laboa. Trecuse ceva vreme de când nu-l mai ascultase. Era acolo, pe masă, şi acolo a rămas. Pentru Joxe Mari, aceea a fost ultima imagine din lumea lui de până atunci, aceea care rămânea în urmă pentru totdeauna.
Percheziţia a durat mai multe ore. I-au ţinut separaţi, fiecare într-o cameră, cu mâinile încătuşate la spate. Arme? Da, erau câteva. Restul, în ascunzătoare, dar poliţiştii aveau să afle de ea abia mai târziu. I se pun întrebări în prezenţa executorului judecătoresc. Asta ce e? Unde ţii? Unde ai ascuns? I-au băgat în maşini diferite. Pe Joxe Mari l-au scos ultimul în stradă.
— Hai, vânjosule.
Veneau zorii. Răcorea senină a dimineţii, păsările ciripind, vecinii la ferestre. Când a intrat în dubă, a fost scos brusc din somnolenţa şi stupefacţia lui de lovitura pe care i-a dat-o un agent al Gărzii Civile care se simţise privit. Să nu-l mai privească. Agentul de lângă el i-a zis pe un ton batjocoritor:
— Ai pus-o, gudari.
L-au silit să stea cu capul pe genunchi, ca atunci când fusese la întâlnirea cu Pakito. Şi atunci, stând aşa, i-a venit în minte, pentru prima dată, melodia, Hegoak ebaki banizkio / nirea izango zen. Se deplasau în mare viteză. S-a simţit, pentru o clipă, la adăpostul melodiei. Cântecul acela avea să fie refugiul său, vizuina sa adâncă. O să mă ascund acolo şi o să-i las să creadă că m-au prins.
427
Destinaţia: sediul Gărzii Civile din Intxaurrondo. După ce i-au luat amprentele şi i-au făcut fotografii, l-au dezbrăcat, iar un agent i-a zis aici o să ne purtăm frumos cu tine, dar trebuie să meriţi asta. Nu dăm nimic gratis. I-au scos cercelul din ureche. Nu le plăceau curiştii. I-au tras pe cap o mască de schi. I-au pus-o cu găurile pentru ochi la spate, pentru că altfel nu-şi explică de ce nu vedea nimic. L-au închis într-o celulă. Nicio insultă, niciun brânci, nicio lovitură. Orele se scurgeau. Auzea paşi, voci înfundate.
Brusc, nişte strigăte de durere, văicăreli, străbătând pereţii. Patxo? Joxe Mari, încă încătuşat, încerca să-şi alunge senzaţia de frig amintindu-şi de melodie.
Cândva, dimineaţă, l-au dus la interogatoriu. Ar fi bine să nu facă pe deşteptul, că acoliţii lui deja mărturisiseră şi el nu ieşise deloc bine. Laş, trădător, incapabil, îl făcuseră în toate felurile.
— Ce mai prieteni ai şi tu, te acuză că v-am prins.
