Dar era speriat.

— Aşa-i că nici prin cap nu-ţi trece ce idee i-a venit.

Aceea de a-i trimite un obiect simbolic în loc să o roage explicit să-l ierte. Cred că tânărul ăsta se simte foarte singur; mă rog, acum e un bărbat în toată firea, unul care înainte nu gândea deloc, iar acum gândeşte prea mult. Arantxa i-a spus fratelui său că ideea aia n-o să-i placă lui Bittori.

— Normal că nu mi-a plăcut. Asta s-a întâmplat acum două săptămâni.

Să mă ierţi că n-am putut să vin să te văd. Dar chiar n-am mai avut când să

mai vin şi la cimitir, prinsă cu veştile care veneau una după alta şi cu durerile mele.

 532 

Joxe Mari voia, ce chestie, să-i trimită un obiect. Ce obiect? N-am nici cea mai mică idee. Unul care să fi încăput într-un plic. O fotografie, un desen. I-l trimitea prin poştă lui Bittori şi asta însemna că se rugase de iertare.

— I-am spus lui Arantxa să nu se bazeze pe mine, că eu n-am timp de aşa ceva. Iar ea mi-a scris pe iPad că dacă ar fi în locul meu, nici ea nu ar accepta. Faza e că trişorul ăsta se temea că dacă-mi trimite o scrisoare de iertare, eu o să dau fuga cu ea la presă. Ce prostie! Se vede că, după atâţia ani de puşcărie, nu mai e chiar întreg la minte. Nici nu mi-a dat prin minte să vorbesc cu ziariştii. Ultimul lucru pe care mi-l doresc e să apar în ziar, să

vină la mine acasă, să-mi facă poze şi să-mi pună întrebări.

Aşa că a zis că nu. Arantxa, după puţin timp: dacă putea să-l asigure pe Joxe Mari că ea va fi de o discreţie maximă. L-a asigurat, jignită că cineva îi punea onoarea la îndoială. Ieri-dimineaţă a sosit scrisoarea.

— Ţi-o citesc?

A citit (deşi o ştia aproape pe de rost):

Kaixo, Bittori.

Îţi scriu, urmând sfatul surorii mele. Eu nu sunt un om care să vorbească

mult, aşa că trec direct la subiect. Vă cer iertare, ţie şi copiilor tăi. Îmi parerău. Dacă aş putea da timpul înapoi, aş face-o. Dar nu pot. Îmi pare rău.

M-aş bucura dacă m-aţi putea ierta. Eu îmi ispăşesc pedeapsa.

Îţi doresc numai bine,

Joxe Mari

Ploaia cădea peste morminte, peste aleea asfaltată, peste copacii cenuşii care-o mărgineau. Pietre funerare ude şi un miros proaspăt de linişte. Pe deasupra oraşului şi mai încolo, peste munţi şi peste marea îndepărtată, pluteau nori grei. În tot cimitirul nu se vedea nici ţipenie.

— E bine, nu? Eu aveam mare nevoie de cuvintele astea. Chestii de-ale mele, Txato. În curând o să vin lângă tine. Acum ştiu că voi veni împăcată.

Până atunci, încălzeşte-mi mormântul aşa cum îmi încălzeai altădată patul.

Te las, mă aşteaptă Xabier. Le-am zis copiilor noştri să ne mute în sat imediat ce se va putea. Aşa că poţi fi liniştit, în privinţa asta. Sper ca în ziua înmormântării mele să nu plouă ca azi. Vai de capul celor care vor veni! O să îngheţe. Şi florile la fel.

 533 

Xabier a ieşit din maşină pentru a-i face semn maică-sii unde se afla, adică la vreo treizeci de metri la vale. Continua să plouă. Voia să meargă

undeva? Nu, acasă.

— Salutări de la aita.

— Te distrezi vorbind singură, nu-i aşa?

— Mă consolează. Şi, oricum, nu e nimeni lângă mine care să mă audă.

Dar dacă crezi că m-am ţicnit, s-ar putea să te înşeli.

— N-am zis asta.

— A, să nu uit, Txato întreabă când ai de gând să te însori. Zice că e timpul.

În maşină s-a făcut tăcere. Opriţi la un semafor, strada înceţoşată, cenuşie, Xabier şi-a întors privirea spre maică-sa.

— Da, sunt convins că eşti ţicnită.

Semaforul s-a făcut verde şi Bittori a început să râdă.

 534 

124. UDĂ LEOARCĂ

După-amiază înnorată. Acasă la Miren, scenele obişnuite după prânz.

Ea, burete şi detergent de vase, tocmai termina de spălat vesela din chiuvetă; şi-a prins şorţul de cuiul din dosul uşii şi s-a uitat pe fereastra bucătăriei ca să vadă dacă s-a oprit ploaia. Ploua cu putere, aşa că i-a zis fiicei sale, în sufragerie, în după-amiaza asta nu poţi ieşi la plimbare.

— Cel mai bine ar fi să o sun pe Celeste, să nu vină degeaba.

Joxian, somnoros, tăcut, a rămas la bucătărie ca să şteargă vasele cu o cârpă. Arantxa, fără să ţină cont de ce-i spusese maică-sa, tasta litere pe ecranul iPadului.

— Ce scrii acolo?

I-a arătat ce scrisese: „Trebuie să ştii ceva, chiar dacă te va durea”.

Miren, ranchiunoasă:

— Dacă are legătură cu aia, nu vreau să ştiu nimic. Dă-o dracului, tot ce mai lipseşte e să te prezinţi cu ea aici.

Arantxa scria acum cu repeziciune. „Eşti singura din casă care nu ştie.”

— Ce să ştiu? Ce tot vorbeşti acolo? Ce e cu tot teatrul ăsta?

„Joxe Mari a rugat-o să îl ierte.”

— Joxian, tu ştiai asta?

De la bucătărie: