amestec. Ea e cea care se duce la el.
— Tu nu-ţi vizitezi fiul?
— Eu? Rar.
În primele dăţi când Bittori l-a vizitat la grădină, Joxian s-a purtat aspru, cu o brutalitate pe care Bittori nu ştia dacă să o pună pe seama timidităţii sau iritării. Pentru că omul ăsta nu e ceea ce se cheamă ranchiunos. Nu e capabil să urască. Cum să fie capabil? Şi tot luându-l cu binişorul, chiar dacă bietul de el se simţea tare stingherit, a reuşit să-i mai îndulcească
asprimea.
Joxian, cu faţa roşie (de la vin?), a arătat cu bărbia spre scrisoare:
435
— O să am necazuri din cauza asta.
— I-aş da-o eu direct soţiei tale, dar ceva-mi spune că nu ar vrea să mă
vadă în faţa ochilor, chiar dacă nu ştiu să-i fi făcut ceva rău.
— Nu e sigur că o să i-o ducă băiatului.
— De ce? Am scris-o cu cele mai bune intenţii.
— Pentru că răscoleşti ce nu e de răscolit, ce dracu’?
I-o fi dat lui Miren scrisoarea? De unde să ştie dacă Joxian n-a mai dat două zile pe la grădină, cel puţin nu la orele obişnuite? Poate pentru că
plouase şi nu mai era nevoie să ude. Dar cu iepurii cum rămâne? Trebuie hrăniţi, cred eu. Bittori a dedus că Joxian, pentru a n-o mai întâlni, mergea la grădină seara târziu sau dimineaţa devreme.
În a treia zi, Bittori a cutreierat satul sperând şi nu prea să-l întâlnească
pe Joxian. După ce a tot umblat, ba într-o parte, ba în alta, a intrat la Pagoeta ca să bea o cafea fără cofeină. Pe atunci, prezenţa ei în sat, aproape zilnică, nu mai atrăgea atenţia. În bar, niciun client n-a stat de vorbă cu ea, dar nici nu au privit-o cu răutate. A plătit, iar când a ieşit, unii care intrau au salutat-o dând uşor din cap.
Pentru că nu ploua, s-a hotărât să străbată piaţa în direcţia casei sale, după care să facă un mic ocol pentru a trece pe lângă casa lui Joxian. După
câţiva paşi, a observat scaunul cu rotile şi pe femeia cu trăsături indiene aşezată alături, pe parapet. Fără să stea pe gânduri, a pornit spre ele, la umbra teilor. Chipul lui Arantxa, ca de obicei când o vedea, s-a luminat de bucurie. Printr-un gest brusc al mâinii sănătoase, a cerut iPadul.
Îngrijitoarea i l-a dat. Bittori s-a aplecat şi a sărutat-o pe Arantxa, care i-a răspuns cu bâiguiala ei obişnuită. Ca şi cum s-ar fi grăbit la culme, a început să tasteze cu un deget. Era evident că voia să-i comunice repede ceva. Bittori a citit: „Mama a rupt scrisoarea”.
— A rupt-o?
Arantxa încuviinţează. Scrie din nou: „Nu-i mai da scrisori. N-o să le ducă. E rea”.
— Femeie, nu vorbi aşa despre maică-ta.
Degetul subţire, palid, mişcă printre şirurile de litere. Îngrijitoarea tace, cu ochii fixaţi pe display. Bittori citeşte: „Dacă vrei să-i scrii teroristului din familia mea, există o soluţie”.
— Ce soluţie?
Să trimită scrisorile direct la închisoare. La închisoare? Arantxa dă din
436
cap, de două ori, în semn că da. Încearcă să articuleze cuvinte. Scoate nişte sunete ascuţite, de neînţeles. Uneori, reuşeşte să le articuleze cât de cât, dar astăzi, ce se întâmplă?, oricât încearcă nu reuşeşte, se dă de ceasul morţii, se blochează. Aşa că scrie: „E închis la Puerto de Santa María I, corpul 3. Trece-l la destinatar şi sigur o să o primească.
— Crezi că o va citi?
Arantxa a dat din mână, ca şi cum ar fi vrut să spună că se îndoieşte.
Cealaltă mână, paralizată, îi zace pe burtă.
437
103. A DOUA SCRISOARE
S-a uitat după Arantxa, cum se îndepărta spre capătul pieţei, fără să
mai aibă vreo urmă de bucurie sau de alt sentiment pe chipul cu trăsăturile împietrite. E o femeie bună. Câţiva porumbei ciuguleau de pe jos, printre vrăbii ţopăitoare, iar pe strada din lateral, mergea din casă în casă distribuitorul de butelii de gaz, murdar, voinic, săltându-şi pe umăr a suta butelie a zilei.
Celeste a aşteptat până când n-a mai văzut-o pe Bittori şi abia atunci a zis:
— Miren o să se supere dacă află că ne-am oprit ca să stăm de vorbă cu doamna asta.
Arantxa nu-şi putea întoarce capul cât ar fi fost normal, aşa că n-a putut să înfrunte privirea îngrijitoarei, care stătea în picioare în spatele scaunului cu rotile. A scris energic / furios pe iPad: „O să-i spui tu?”
— Bineînţeles că nu, Arantxa. Drept cine mă iei? Dar uită-te în jur şi-o să-ţi dai seama câţi oameni ar putea să stea cu ochii pe noi.
N-a vrut să o întrebe, prefăcută, pe Bittori despre conţinutul scrisorii.
