spusese omoară cât te ţin puterile. Pakito, cel care atunci când noi, ceilalţi deţinuţi, făceam a nu ştiu câta grevă a foamei, mânca pe ascuns în celulă.
Şi Potros şi Arróspide şi Josu de Mondragón şi Idoia López. O să fie daţi afară sau nu? Dar ce mai contează să fii dat afară dintr-o barcă eşuată? În urmă cu vreun an, Joxe Mari fusese şi el întrebat dacă vrea să semneze documentul acela prin care noi, cei patruzeci şi cinci de semnatari, condamnăm orice violenţă şi cerem iertare victimelor. Ca nişte copii care regretă că au făcut o boacănă. Să se simtă vinovaţi, după toate cele întâmplate?, şi, mai ales, de ce? Regretă cu adevărat? De fapt, ăştia urmăresc să se întoarcă la casele lor. Trădători. Slabi. Egoişti. Pentru ce s-a sacrificat el? Pentru nimic. Pentru absolut nimic. De ceva vreme, se tot gândea la asta. În realitate, de ani buni, şi de fiecare dată când o vede pe maică-sa la vorbitor, îmbătrânită, tot mai slăbită, sau când a auzit ce a păţit Arantxa, sau când se gândeşte la nepoţii lui şi îşi dă seama că nici măcar nu-i cunoaşte, că nu se poate juca cu ei, sau când află că aita s-a transformat într-un om şubred, ros de tristeţe. Din vina lui? Tot ce se poate. Iar statul e mai puternic ca niciodată. Duşmanul nostru sfidător ne cere socoteală. Organizaţia renunţă la luptă, uitând de noi, deţinuţii, ca de nişte cârpe. Într-o izbucnire de furie / disperare, de scârbă / frământare, a lovit cu pumnul în perete, atât de tare încât şi-a zdrelit nodurile degetelor, după care a izbucnit în plâns şi a ţinut-o aşa mult timp în singurătatea celulei lui, mai întâi în linişte, sprijinindu-se cu mâinile de perete, ca şi cum ar fi fost percheziţionat, apoi, fără să-şi fi schimbat poziţia, amintindu-şi din nou de îngheţatele de portocale şi de lămâie din copilărie, a început să
plângă cu suspine, care sigur răzbăteau dincolo de celulă, dar nu-i păsa.
Nu-i mai păsa de nimic.
În dimineaţa următoare a scris pe o foaie de caiet.
Bittori,
Uită de scrisoarea dinainte. Am scris-o la nervi. Mi se întâmplă adesea.
Dar acum sunt liniştit. Am să fiu scurt. Nu eu l-am împuşcat pe soţul tău.
Nu contează cine a făcut-o, soţul tău era ţintă ETA. Nu putem da timpulînapoi. Mi-ar fi plăcut să nu se fii întâmplat. E greu să ceri iertare. Nu suntpregătit să fac aşa ceva. Adevărul este că n-am intrat în ETA pentru a facerău. Am apărat nişte idei. Problema mea e că mi-am iubit prea mult ţara.
Trebuie să mă simt vinovat pentru asta? E tot ce am de zis. Te rog să nu-
444
mi mai scrii. Şi te mai rog să stai departe de familia mea. Îţi doresc toatecele bune.
A încheiat, scurt: agur. Şi acum, ce? Nu-i plăcea ideea că un funcţionar o să citească scrisoarea. Nu pentru că ar fi conţinut informaţii compromiţătoare sau revelatoare, căci chiar nu conţinea. Era altceva. Era o scrisoare mult prea intimă. În rândurile alea, chiar dacă nu dau multe detalii, e ca şi cum aş fi dezbrăcat.
Auzise de unul, Pecas, care făcea mici servicii, un deţinut de drept comun, dependent de droguri, cu nasul turtit. Când vorbeşte cu puternicul său accent andaluz, îi vezi limba în gura ştirbă. Făcea mici favoruri în schimbul unui bacşiş. Joxe Mari s-a dus la el în curtea închisorii.
— Pecas, când ieşi la plimbare?
— Sâmbătă.
— Vrei să câştigi cinci euro?
— Depinde. Ce trebuie să fac?
— Să pui o scrisoare la poştă.
— Asta face zece.
— Bine.
445
105. ÎMPĂCARE
Deci, Miren şi Arantxa nu şi-au vorbit cinci ani. Nu se sunau la telefon, nu-şi trimiteau felicitări de Crăciun şi nici nu-şi urau la mulţi ani de ziua de naştere. Nimic. În toată această perioadă, Miren nu şi-a văzut nepoţii şi nici n-a fost invitată la prima lor comuniune. Invitată? Nici măcar prin obişnuita invitaţie trimisă prin poştă. În toţi anii aceia nu l-a văzut nici pe ginerele ei, chiar dacă de asta chiar nu-i păsa, pentru că nu-l aprecia deloc.
Mama şi fiica, amândouă mai căpoase decât un stâlp, zicea Joxian.
Decât un stâlp? Era felul său de a se exprima. Dar el, da, din când în când el lua autobuzul până la San Sebastián şi de acolo până la Rentería şi-i vizita pe Arantxa şi Guillermo, le ducea zarzavaturi şi fructe din grădina lui, uneori şi câte un iepure (la început viu, mai apoi jupuit şi gata de pus în oală, pentru că pe copii, după ce se jucau cu animăluţul, îi îngrozea ideea că avea să fie omorât), îşi petrecea după-amiaza cu nepoţii, le cumpăra dulciuri, iar la plecare le dădea nişte bani. În sfârşit, în ciuda faptului că
era posac, aspru, neamuzant, făcea şi el pe bunicul, aşa cum putea.
Ca să nu tulbure pacea casei, îşi vizita fiica fără să ştie Miren. Îi zicea că
merge la grădină şi o să se întoarcă abia la cină. A treia sau a patra oară, Miren l-a scăpat de minciunile alea copilăreşti.
— Crezi că nu ştiu unde te duci?
Cum îşi dăduse seama? Habar n-am. De atunci înainte, Joxian nu s-a mai ascuns. Dacă mergea la grădină, spunea clar că merge la grădină.
Dacă mergea la fiică-sa în Rentería, zicea doar că se duce.
Când revenea acasă, Miren se mulţumea să-l întrebe:
— Cum e?
— Toate bune.
Şi cu asta, basta, în afară de cazul în care Joxian, cu ochii întristaţi, continua puţin dialogul, întrebând-o când are de gând să meargă să-şi vadă nepoţii.
— Eu? Ce, ei nu ştiu unde stau?
Ceea ce Joxian nu-i spunea lui Miren era că Arantxa şi Guillermo se înţelegeau ca şoarecele cu pisica. Uneori, după ce ajungea, se oprea pe hol, în dreptul uşii lor, şi îi auzea ţipând unul la celălalt. Şi copiii de faţă, asistând la certurile părinţilor. Joxian intra în apartament cu legătura lui
446
de praz sau cu punga cu mere şi vedea că fiică-sa are ochii în lacrimi, că
