— Pentru foarte multe lucruri, le ştii prea bine. Pentru anii petrecuţi împreună. Pentru copiii pe care mi i-ai dat.
Pe care ţi i-am dat? Măiculiţă, ce scenă! O fi beat?
— Şi pentru momentele frumoase. Cele urâte au fost din vina mea, recunosc. Serios. Îmi asum vina şi te rog sincer să mă ierţi.
Arantxa avea impresia că Guillermo recita din minte vorbele alea sau că
le citea de pe o foaie, de pe o fiţuică de şcolar. Dar pentru că nu-şi putea întoarce capul, nu avea cum să verifice. Iar el îi dădea înainte:
— Bănuiesc că maică-ta ţi-a zis c-am venit să-mi iau rămas-bun. E
adevărat. Cum i-am spus ei ieri, tot aşa îţi spun astăzi ţie. Meriţi să afli de la mine, nu de la intermediari. Ai tot dreptul. Decizia mea nu are nimic de-a face cu ce ţi s-a întâmplat. Aminteşte-ţi că am discutat despre asta cu ceva timp în urmă.
Un cusur al naturii. Căci, aşa cum avem pleoape pentru a înceta de a mai vedea când avem noi chef, am fi putut dispune şi de nişte uşiţe ale canalului auditiv. Le-am închide şi n-am mai fi siliţi să auzim ceea ce nu vrem.
— Aşa e mai bine pentru toţi, inclusiv pentru copiii noştri. Peste un an, Endika va fi adult. Ainhoa, peste ceva mai mulţi. În curând vor avea viaţa
452
lor proprie şi n-o să mai aibă nevoie de noi, sau nu atât de mult ca atunci când erau mici. Ce sens ar avea ca noi doi să îmbătrânim împreună ştiind că ne vom certa încontinuu şi că ne vom face viaţa amară, atât cât ne-a mai rămas din ea? O să plec să trăiesc cu cine ştii deja. Sincer, cred că mi-am făcut datoria de tată. Şi-o să mi-o fac în continuare, nu-ţi face griji. Îmi iubesc copiii din toată inima. Dar am dreptul la puţină fericire.
Nu mai tace? Arantxa continua să-şi ţină ochii închişi. Singurul lucru care o interesa era ca Guillermo să nu-i părăsească pe copii. De restul, nu-i păsa. Dar de copii… Of, copiii ei. Şi dacă aia nu se poartă frumos cu ei?
— Bineînţeles că o să primeşti partea care ţi se cuvine din bunurile noastre. Jumătate din apartament şi din toate. Nu mă încălzeşte cu nimic să-ţi meargă mai rău decât îţi merge deja. Şi dacă la un moment dat vei avea nevoie de ajutorul meu, te poţi baza pe mine. Îmi pare foarte rău pentru ce ţi s-a întâmplat.
Brusc, o altă voce. Unde? Aici, aproape. O voce aspră, puternică, supărată. Vreo infirmieră? Nu, maică-sa. Ce zice? Că nu avem nevoie de mila ta. Deci a tras cu urechea. L-a luat la rost pe Guillermo că de ce poartă haine negre.
— Porţi doliu înainte de vreme sau ce?
Arantxa nu putea să vadă pe niciunul dintre ei. Guillermo, tăcut, mai e acolo?, nu s-a apărat. Maică-sa nu mai termina de reproşat ba una, ba alta, îmbrăcămintea, că întârziase să vină în Mallorca şi că o lăsase pe ea cu toată grămada asta pe cap. Dar, ama! Miren a atins zone sensibile: banii, dragostea, ce soţ rău fusese. Puteau şi ei să se certe pe hol, dar nu.
Şi infirmierele, de ce închid ochii la asemenea scandal? Sau în stradă. Dar poate că Miren încerca să-i dea un exemplu fiicei sale. Aşa trebuie să te porţi cu egoiştii şi cu neruşinaţii.
Până la urmă, Guillermo n-a mai suportat. Probabil că se pregătea să
iasă din încăpere, pentru că vocea lui ajungea la ea mai de departe. A vorbit calm, civilizat, profesoral. Şi a încheiat spunând că despărţirea lui definitivă de Arantxa:
— Nu are nimic de-a face cu ce i s-a întâmplat. Totul fusese deja discutat între noi. Copiii noştri ştiu şi sunt de acord. Aşa că nici vorbă să
mă spăl pe mâini sau să-ţi las ţie pe cap grămada. Poate arăţi şi puţin respect, totuşi. Dacă nu faţă de mine, atunci măcar faţă de fiica ta, căreia eu nu i-aş fi zis niciodată grămada asta. Tu, da. Şi poftim, asta-i pentru
453
cheltuielile cu fiică-mea.
A plecat. Miren a rămas bombănind. A pus o mână, în care ţinea două
bancnote de cincizeci de euro, în faţa ochilor lui Arantxa. Le-a fluturat.
— Mi-a aruncat banii ăştia. E un prost-crescut.
Omul ăla nu era un zgârie-brânză. Ca soţ, un dezastru, dar ca tată, Arantxa nu se putea plânge. Şi era convinsă că, indiferent de ce s-ar întâmpla, el n-o să-şi abandoneze copiii niciodată. Şi, până la urmă, ce naiba, de ce era obligat să aibă grijă de o grămadă de carne? Da, de o grămadă. Dacă el ar fi suferit atacul cerebral, eu aş fi făcut la fel.
Dar ceea ce a durut-o cu adevărat pe Arantxa, fir-ar să fie, este că, dincolo de toate şi de puţina afecţiune pe care o simţea pentru el, a plecat din spital fără să-i dea un sărut, ultimul, şi asta numai pentru că maică-sa se băgase ca musca în lapte.
Mama ei. Continua să stea acolo, criticând. Iar Arantxa, cu ochii închişi, se gândea la cât de bine ar fi fost să poţi să-ţi închizi urechile când ai chef.
454
107. ÎNTÂLNIRE ÎN PIAŢĂ
Pe partea opusă frontonului, într-unul dintre colţurile pieţei, exact lângă administraţia serviciilor publice, se găseşte un mic spaţiu înconjurat de un parapet. Acolo, de ceva timp, Arantxa o aştepta pe Bittori în fiecare zi, sau invers, pentru că uneori Bittori ajungea prima şi aştepta aşezată pe bancă. Aşa că nu mai era deloc o întâlnire întâmplătoare. Stabileau dinainte? Nu, dar da. Nu era nevoie să-şi dea întâlnire.
Fireşte că sătenii ştiau de întâlnirile matinale ale celor două femei. Se zicea pe la colţuri că Bittori profită de faptul că Arantxa nu poate să se apere şi nici să o ia la fugă.
— Dar ştie cineva ce-i spune?
— Eh, nu contează. Oricum biata Arantxa nu înţelege…
La început, întâlnirile durau puţin. Cât de puţin? Câteva minute: un sărut la întâlnire, o scurtă conversaţie cu ajutorul iPadului, un sărut la despărţire. Prin baruri, la intrarea în magazine, la dispensar sau în staţia de autobuz se spunea că asta e ciudat, totuşi, că Arantxa nu vrea să o vadă pe doamna aia, dar se lasă dusă în fiecare zi în acelaşi loc.
— Poate că o obligă indianca aia?
— Nu cred.
Întâlnirile durau tot mai mult. Şi se vedea că cele două femei se înţeleg bine, păreau vesele, în timp ce Celeste stătea tăcută în picioare în spatele scaunului cu rotile. Se vedea de la o poştă. Oamenii îi împuiau capul lui Joxian, iar Miren i se plângea toată ziua şi protesta, dar lui nu-i păsa. Cum adică nu-i păsa? Răspundea supărat:
— Atâta bucurie are şi fata noastră, de ce să i-o luăm? N-au decât să se vadă şi să stea de vorbă, ce dracu’? Ce rău fac?
