Miren înnebunea de furie.
— Eşti un prost.
Şi dă-i, cu fereastra deschisă, ca să o audă toată lumea, zicea că e trădată / părăsită de toţi. Uneori, nu mai suporta, îşi smulgea şorţul şi ieşea, aproape trântind uşa, mergea cu paşi grăbiţi direct la măcelărie, ca să-şi verse năduful în faţa lui Juani, cea care astăzi o sfătuieşte una, iar mâine alta, mereu cu ochii trişti din cauza fiului ei, care şi-a luat viaţa sau i-au luat-o altii, şi a soţului ei, care a murit de un cancer la fel de dur ca şi
455
tristeţea lui. Şi-apoi să mai zică cineva că alţii sunt victime şi ei, nu.
Cele două prietene aveau aceeaşi părere într-o privinţă:
— Fără ETA e ca şi cum am merge dezbrăcate pe stradă. Nimeni nu ne apără.
Încercările lui Miren de a o împiedica pe Arantxa să se mai întâlnească
cu nebuna au eşuat. Dacă ţipa la ea, nu era bine. Dacă o ameninţa, nu era bine. La fel, dacă se arăta supărată, ofticată, îndurerată. Orice zicea, o enerva pe fiică-sa. Arantxa îi răspundea prin cuvinte dure, scrise pe iPad, se îmbufna, refuza să mănânce şi răsturna farfuria sau scuipa în mâncare.
— Dumnezeule, cât eşti de împeliţată şi cât îmi mai dai de furcă!
Severă, intimidantă, Miren a încercat să o influenţeze pe Celeste, care nu avea cum să nu fie complice, pentru că fără ajutorul ei cum naiba să
ajungă fata mea la întâlnire cu aia? În bucătărie, înainte ca Arantxa să fie scoasă la plimbare, i-a zis să vină aici, că trebuie să stea de vorbă. Şi politicoasa / supusa îngrijitoare, mieluţa, simpatica andină, care era eficienţa personificată şi vorbea mai bine decât un arhiepiscop în ciuda şcolii puţine, a început să facă figuri.
— Doamnă Miren, dacă nu sunteţi mulţumită de serviciile mele, va trebui să renunţaţi la mine. Arantxa mi-e dragă şi mă interesează să se simtă bine. Mi se rupe sufletul să o văd pe Arantxa supărată şi tristă.
Miren, morocănoasă şi făcând pe stăpâna, a concediat-o. O să găsească
ea o altă servitoare. A zis servitoare? A zis, umilind-o pe femeia care făcea atâtea pentru Arantxa. Celeste, cel puţin în aparenţă, şi-a păstrat calmul.
Demnă, cu chipul senin, şi-a aplecat trupul micuţ pentru a-i da lui Arantxa un sărut de adio. Arantxa şi-a ferit brusc faţa, atât cât îi permitea gâtul.
Întinzând braţul sănătos, a dat pe jos tot ce se afla pe masă în acel moment: bolul cu fructe, solniţa, un cofraj cu ouă, revista Pronto. Atât, pentru că altceva nu mai era. Au zburat pere, banane, struguri, mere; s-au spart zgomotos vreo patru sau cinci ouă, iar altele au scăpat doar cu coaja plesnită, sarea s-a împrăştiat printre cioburi, peste coperta cu fotografia toreadorului proaspăt căsătorit cu o celebritate. Arantxa deschidea gura cu buzele strâmbe şi nu reuşea să articuleze niciun cuvânt. Îşi scutura capul, sufocându-se. Chiar dacă-i lipsea vocea, era ca şi cum ar fi strigat.
Tăcerea ei era asurzitoare. Şi chiar dacă gesturile îi erau limitate, nu se putea să nu vezi tulburarea ei neliniştită, supărarea ei paralizată pe chip.
Miren a răsuflat cu putere. A fost ca şi cum odată cu acea gură de aer
456
ar fi dat afară din ea toată furia care-i umplea plămânii. S-a uitat uluită
spre tavan, ca şi cum ar fi vrut să mai amâne cu o secundă iertarea. Apoi, către Celeste, cu prefăcută duritate:
— Scuze, fată, iartă-mă pentru ce-am zis. O iau razna cu voi toţi.
Celeste, reangajată, s-a aplecat ca să strângă fructele de pe jos şi să
cureţe duşumeaua de ouăle sparte, dar Miren a oprit-o zicând:
— Haide, lasă, mai bine scoate-o la plimbare pe asta, că de restul mă
ocup eu.
A scos-o? Fără să piardă o secundă. A dus-o în piaţă? Pe drumul cel mai scurt, în afară de porţiunea de final. Cum aşa? Păi, cum nu există rampă
pentru scaune cu rotile, trebuie să dea un ocol ca să urce panta care merge de-a lungul caselor. Odată ajunse în vârf, de acolo e uşor să
împingă scaunul pe asfalt.
Bittori le aştepta la locul obişnuit. Văzându-le, a început să fluture în aer, în semn de salut, o foaie?, sau doar o bucată? De hârtie. De la depărtare părea o batistă, dar nu. I se citea pe chip că era ceva de bine.
Au ajuns lângă ea. Arantxa şi-a întins faţa pentru ca Bittori să o sărute în timp ce-i spunea, trecându-i drăgăstos mâna prin părul scurt, cât de bine arată şi ce culoare frumoasă are în obraji în dimineaţa asta.
— Credeam că n-o să mai veniţi.
— A apărut ceva neprevăzut acasă, de asta am întârziat.
Arantxa, încruntându-se, a scris pe iPad: „Spune-i adevărul”. Celeste a uitat de discreţia ei proverbială:
— Miren m-a certat şi m-a concediat, după care m-a primit înapoi. M-am simţit foarte rău. Nu-i place că Arantxa se întâlneşte cu dumneavoastră.
Dând din cap, Arantxa încuviinţa fiecare dintre cuvintele rostite de îngrijitoarea ei, de parcă ar fi zis: exact, chiar aşa a fost. Când Bittori a desfăcut hârtia pe care o ţinea în mână, s-a dovedit a fi o foaie dintr-un caiet, pe care Joxe Mari scrisese cea de-a doua scrisoare. Aceasta nu mai era ca prima, pe un ton ursuz, de militant arţăgos, ranchiunos, şi rău, şi îndărătnic, şi.
Arantxa a întins mâna, singura pe care o putea întinde, cu vizibilă
nerăbdare şi dorinţă de a citi scrisoarea fratelui ei. A citit-o clătinând din cap. Cu silă? Mai degrabă cu un dezacord potolit, cu o discrepanţă
fraternă, ca şi cum ar fi lăsat să înţeleagă că prostul ăsta e pe drumul cel
