457
bun, dar încă mai are cale lungă de bătut. I-a înapoiat foaia lui Bittori. A scris calm pe iPad: „E îngrozit, dar fii fără grijă. O să-l fac să-ţi ceară
iertare”.
— Mi-a zis să nu-i mai scriu. Tu ce-ai face?
Arantxa, surâzând, a răspuns: „Peştele a muşcat momeala. Mai trebuie doar scos din apă”. Bittori nu era tare la metafore, aşa că a cerut precizări.
„Să-i scrii. O să-i scriu şi eu”. Apoi, imediat, să o plimbe cu scaunul cu rotile în jurul bisericii. Către Celeste: „Tu aşteaptă aici”. Bittori a fost uluită, poate chiar uşor speriată. Ştia ce semnificaţie ar avea o asemenea plimbare. O provocare. Mai mult: o sfidare. Când o să afle maică-sa, pentru că va afla, căci în satul ăsta totul se află, ce scandal va face!
A împins scaunul cu rotile pe sub bolta de crengi formată de teii din piaţă, îndreptându-se spre fronton, acolo unde, cu ani în urmă, erau scrise sloganuri în favoarea ETA şi simboluri ale stângii abertzale, acum de un verde curat, de când nu mai au loc atentate, iar primăria a dat ordin să fie zugrăviţi pereţii, pentru că trebuie întoarsă pagina şi să privim spre viitor, fără învinşi sau învingători. Au dat ocol bisericii, mergând încet, nu atât pentru a se face remarcate de trecătorii puţini, încă era devreme, cât mai ales pentru că durerile o cuprinseseră din nou pe Bittori. Cu îndârjire, a suportat durerile tot mai intense, aproape de neîndurat atunci când a lăsat scaunul cu rotile pe mâinile lui Celeste.
Şi-a luat la revedere de la ele, le-a urmărit cu privirea până nu le-a mai văzut, a coborât treptele ţinându-se strâns de balustradă, dar n-a apucat să facă mai mult de treizeci, patruzeci de paşi. S-a văzut obligată să se aşeze pe jos, apoi să se întindă pe dalele prăfuite, iar în timp ce oamenii îi săreau în ajutor, cine?, unii care treceau pe acolo, a auzit / recunoscut în apropiere vocea nervoasă a lui Miren.
— Las-o-n pace pe fata mea!
N-a repetat. Nici n-a mai zis nimic. După câteva minute, când şi-a mai revenit, Bittori n-a fost sigură dacă a auzit cu adevărat acele cuvinte sau au răsunat doar în închipuirea ei.
458
108. DOCTOR DE MESERIE
Nerea l-a sunat pe fratele ei ca să-i spună că-i văzuse numele în ziar.
— În ce ziar?
— În Egin. Au scris că eşti doctorul care l-a îngrijit pe teroristul ETA internat zilele trecute. Şi că, după declaraţiile tale, trebuie să fi fost torturat.
— Eu n-am dat niciun interviu, nimănui, cu atât mai puţin pentru fiţuica aia.
Declaraţiile mele? Trebuie să fi fost. Nu reuşea să gândească limpede.
Era nouă dimineaţa. Se culcase târziu. La ce oră? Nici nu-şi amintea. Pe la vreo trei, patru noaptea. Noroc că i se terminase coniacul, că dacă nu, ar fi continuat să stea la computer până dimineaţa. Gura uscată şi o uşoară
cefalee. Somn? O să-l apuce mai târziu, la spital.
A ieşit să cumpere ziarul. Încă nu luase micul dejun. De fapt, telefonul lui Nerea îl făcuse să se ridice din pat. Obişnuia să cumpere presa de la o librărie-papetărie aflată în apropiere de casa lui. Nu cumpăra zilnic, dar destul de des. El Diario Vasco, câteodată El País. Iar când se întâmplă ceva grav, pe amândouă.
Îl ştie pe librar de ani buni. Aşa că îi era groază să cumpere Egin. Chiar librarul, socialist convins, era cel care obişnuia să catalogheze ziarul abertzale drept o fiţuică. Xabier a adoptat denumirea.
S-a oprit la câţiva paşi de librărie. Nu pot să intru acolo. Pentru că era o dimineaţă călduţă, cu un vânticel adiind dinspre sud şi cu cerul strălucitor, a făcut o plimbare până la un chioşc de pe Avenida. După ce a citit ştirea, a aruncat ziarul într-un coş de gunoi şi a intrat într-o cafenea ca să ia micul dejun.
Era o minciună, el nu făcuse nicio declaraţie.
Teroristul, douăzeci şi trei de ani, ajunsese la spital pe propriile-i picioare, lunea trecută, escortat de câţiva gardieni civili. Se plângea de dureri mari într-o parte. Mergea cocoşat, avea faţa răvăşită de durere, respira greu. Un căpitan i-a făcut semn lui Xabier că vrea să discute cu el între patru ochi.
— Domnule doctor, nu luaţi în seamă ce spune individul ăsta. E un criminal. A opus rezistenţă autorităţilor şi n-a existat altă soluţie decât să
459
fie oprit prin forţă. Cu indivizi de teapa lui nu e loc de umblat cu mănuşi.
Ştiţi cât sunt de periculoşi.
A adăugat că teroristul era înarmat când a fost prins şi că toţi din organizaţie sunt sfătuiţi să spună că au fost torturaţi. Xabier? Tăcea. Dacă
ofiţerul ăsta ar şti cine mi-a fost tată! S-a uitat în ochii lui până când a zis tot ce a avut de zis. Atunci, cu aplomb?, mai degrabă impasibil, i-a întors spatele şi a intrat în cabinet, unde se afla pacientul.
— Domnule doctor, m-au torturat. Mă doare foarte tare aici. Cred că
mi-au rupt ceva.
Dacă ar şti tânărul ăsta ce i-au făcut tatălui meu cei de teapa lui! A fost un gând fulgerător. Normal, doar nu-s de gheaţă. Nerea, la telefon, i-a zis că-l înţelege, că nu ştie ce-ar fi făcut dacă ar fi fost în locul lui, probabil acelaşi lucru.
Un pacient. Asta era ceea ce vedea Xabier în tânărul acela. Un corp care avea nevoie de îngrijire medicală. Ce făcuseră aceste extremităţi, această faţă, acest piept, nu era treaba lui. Deocamdată. După ce-şi va face treaba, sau peste câteva ore, ori mâine, sigur că o să mă intereseze.
Mai mult: îmi va alunga somnul.
Uşa era deschisă, se auzeau vocile şi paşii gardienilor civili. L-a întrebat pe cel aflat mai aproape dacă putea să închidă uşa. I s-a răspuns din hol că
nu. Nu repezit, în niciun caz. Era evident că halatul alb le impunea respect.
— Din prudenţă, vă rog să înţelegeţi.
Imediat ce l-a văzut pe pacient gol de la brâu în sus, Xabier a uitat de orice gând personal. Două infirmiere l-au ajutat pe băiatul plin de vânătăi să se dezbrace. Singur nu era în stare. A rămas numai cu chiloţii pe el.
Membrul ETA, teroristul, cu siguranţă asasinul. Asta gândeşte acum.
