În acel moment, femeia aşezată în spatele lui Consuelo Ordóñez, cea cu beretă bej, şi-a întors uşor faţa într-o parte, pentru o fracţiune de secundă, dar suficient pentru ca Xabier să recunoască trăsăturile atât de familiare şi inima să i se oprească o clipă. Ce face soră-mea aici, ea care zisese că nici plătită nu s-ar duce la o întâlnire a victimelor terorismului?
Păi, face ce fac şi eu. Şi-a dat seama cât de absurdă era întrebarea, căreia nu i-a acordat nici măcar o jumătate de secundă de gândire, asaltat de alte gânduri mult mai urgente. Ce gânduri? Păi, de exemplu, să nu fie văzut de Nerea. A calculat distanţa care-l despărţea de uşă, nu era mai
466
mare de trei paşi. N-a mai stat pe gânduri. Profitând de faptul că aplauzele destinate scriitorului vor acoperi zgomotele făcute de el, s-a ridicat de pe scaun, a ieşit în hol şi s-a îndreptat grăbit, aproape în fugă, spre ieşire.
467
110. CONVERSAŢIE DE SEARĂ
Trecuse ceva timp de când nu se mai văzuseră. Cât? Nu contează.
Două, trei săptămâni. Între timp apăruseră noutăţi despre Bittori. Niciuna bună; una, mai ales, alarmantă de-a dreptul. Xabier şi Nerea au fost de acord că telefonul nu era cel mai bun mijloc pentru a discuta despre problemele grave ale mamei lor. Ce facem? Ce zici să? Au stabilit să se întâlnească de urgenţă, undeva în centrul oraşului. După-amiază rece, dar însorită. Nerea a propus să se plimbe de-a lungul cheiului Paseo Nuevo şi să stea de vorbă în apropierea imensităţii mării albastre. Fără să aibă
altceva de făcut, Xabier a acceptat fără obiecţii ideea surorii lui.
Pe stradă, adulţi, copii, un şir de vânzători de obiecte artizanale. Se înainta greu din pricina mulţimii. Mai încolo, angajaţi ai primăriei, dotaţi cu utilaje de spălare prin hidropresiune, curăţau sloganurile în favoarea ETA, scrise pe unul dintre pereţii laterali ai edificiului Pescadería de la Brecha. Ca să nu fie stropiţi, cei doi fraţi au mers cât mai aproape de faţada clădirii de peste drum.
— Să vezi că peste un timp nu foarte îndepărtat, puţini îşi vor mai aminti de cele întâmplate.
— Nu-ţi mai face sânge rău. E legea firii. Până la urmă, uitarea câştigă
întotdeauna.
— Dar asta nu înseamnă că noi trebuie să-i fim complici.
— Nu suntem. Memoria noastră nu poate fi ştearsă cu jeturi de apă. Şi vei vedea cum o să ne critice pe noi, victimele care refuzăm să privim în viitor. Vor spune că vrem să ne răzbunăm. Unii deja spun asta.
— Deranjăm.
— Nici nu-ţi dai seama cât de mult.
Când au ajuns în dreptul muzeului San Telmo, au trecut la subiect.
Xabier a rugat-o pe Nerea să-i povestească faza cu pisica. Ce se întâmplase. Ce-i cu povestea asta.
— Ikatza a murit şi ama nu ştie. Simt că e mai bine să nu afle.
— Dar tu de unde ştii?
— Ieri am fost la ea. M-a dus Quique cu maşina până pe strada San Bartolomé. Cum e mereu grăbit şi protesta încontinuu, cică avea nu ştiu ce întâlnire cu un client important, că din cauza mea o să întârzie, i-am zis:
468
opreşte aici, mă duc pe jos mai departe. Aveam nişte presimţiri nu prea bune. O sun pe ama şi nu-mi răspunde. O sun din nou, dar nimic. Şi tot aşa, două zile la rând. Aşa că m-am gândit că cel mai bine ar fi să mă duc să văd cum stă treaba.
— Stă toată ziua în sat.
— Uneori urcă la cimitir. Nu i-a dispărut obsesia asta cu mormântul lui aita. Dar mi s-a părut ciudat să nu răspundă la telefon la ora la care ia cina, de obicei.
Nerea urcase deja o parte a coastei Aldapeta. A văzut pe asfalt o masă
de carne roşie şi de păr negru. Maşinile treceau peste ea. A trecut şi un autobuz urban. Nerea s-a oprit o clipă pe trotuar, suficient cât să
recunoască zgarda pisicii. Şi-a vizitat mama şi, după vreo oră, înainte de a pleca, a întrebat, aşa, ca din întâmplare, de pisică.
— Unde e?, că n-o văd.
— E dusă în treaba ei. Dintr-un moment într-altul o să apară pe balcon cu o pasăre în gură.
Acoperindu-şi gura şi nasul cu mâna, Nerea a dezlipit pisica de pe asfalt. Când nu trecea nicio maşină, împingea bucăţile de carne şi blană
înspre şanţul de pe partea cealaltă a drumului, unde nu este trotuar, sperând ca maică-sa să n-o vadă. S-a ajutat de o creangă ruptă dintr-un arbust. La urmă, agăţând cu vârful crengii zgarda lipicioasă, a aruncat-o dincolo de un gard.
Pe chipul ei, în timp ce-i povestea toate astea lui Xabier, se citea dezgustul.
— Ai făcut bine că nu i-ai spus mamei.
— Coboram spre San Bartolomé şi-mi venea să vomit. Aşa că am intrat în primul bar ca să beau ceva. Eu, care nu beau niciodată atât de devreme, dar acum simţeam nevoia să-mi alung cât mai repede senzaţia de greaţă.
Păşeau unul lângă celălalt, inspirând briza mării; linia lungă, înceţoşată, a coastei se întindea sub ochii lor, iar dincolo de chei, succesiunea neîncetată a valurilor care se sparg înspumate de pietrele stăvilarului.
Nerea, către fratele ei: să-i spună mai multe despre ce începuse să-i zică la telefon.
— Îţi aminteşti de Ramón Lasa?
— Şoferul de pe ambulanţă? Sigur.
