— Acum o săptămână, a venit la cabinetul meu ca să-mi spună că
469
auzise, că i se povestise. Ce? Că draga noastră mamă fusese văzută
împingând scaunul cu rotile cu Arantxa în el prin piaţa din sat. Imaginează-ţi scena: ele două plimbându-se în plină zi într-un loc unde e imposibil să
nu fii văzut. De ce? Şi cine a avut ideea? Şi cum de îngrijitoarea nu era cu ele, că doar e zilnic cu Arantxa? Îţi dai seama ce bârfe a stârnit printre săteni o asemenea întâmplare.
— Adevărul e că asta-i destul de ciudat. Sunt atâţia ani de când nu ne vorbim. N-am mai văzut-o pe Arantxa de când eram studentă. Totuşi, continui să o consider prietena mea. Dintre toţi ai mei, ea a fost singura care s-a purtat omeneşte cu noi. N-ai întrebat-o pe ama despre asta?
— Am impresia că ama suferă de ceva tulburări. N-am vrut să
înrăutăţesc lucrurile. Dar crede-mă că faţa lui Ramón era plină de uimire.
— Oare ce-or zice părinţii lui Arantxa?
— Bănuiesc că Joxian a rămas acelaşi om pâinea lui Dumnezeu şi înghite orice vine peste el. Dar ea…
— Pentru Miren cred că a fost ca şi cum i-ar fi dat cineva în cap.
— Şi tot de la Ramón am aflat că după plimbarea cu scaunul cu rotile, ama a leşinat pe stradă şi a avut nevoie de ajutor. Iar asta, aşa cum ţi-am spus la telefon, m-a făcut să intervin.
Soarele, bătând în retragere, trasa pe suprafaţa mării o fâşie de reflexe agitate. Vapoare? Niciunul. Doar o barcă cu motor la intrarea în golf.
Xabier şi Nerea s-au sprijinit cu coatele de parapet. El îşi acoperea începutul de chelie cu o şapcă în carouri; ea, care până în urmă cu câţiva ani purta beretă de lână, acum avea capul descoperit. În spatele lor, plictisită şi ruginită, sculptura lui Oteiza aştepta următoarea furtună. La câţiva paşi de ei, un pescar nu-şi lua ochii de la legănarea plutei albe pe suprafaţa apei.
— Am obligat-o să urce în maşină. Unde mergem? O să vezi. Am programat-o de mai multe ori la doctorul Arruabarrena. Promite că se duce, dar nu merge niciodată şi lasă să treacă timpul, iar eu am bănuit, după analizele de sânge, că era ceva în neregulă cu trupul ei.
Arruabarrena a examinat-o. I-a făcut tot soiul de analize. Alaltăieri m-a sunat. Să trec urgent pe la el. A fost destul să-i văd faţa, ca să-mi dau seama că avea să-mi dea veşti proaste.
— A confirmat că are cancer?
— La colul uterin. Foarte avansat. Dacă ar fi fost depistat mai devreme,
470
s-ar fi putut interveni cu şanse mari de reuşită, dar ea a tot amânat, eu n-am fost pe fază, iar acum are deja afectate şi alte organe, printre care ficatul. În fine, te scutesc de detaliile medicale. Nu sunt plăcute, crede-mă.
— Cât i-a mai rămas de trăit?
— Arruabarrena zice că, în cel mai bun caz, două, trei luni, însă poate muri oricând, chiar în noaptea asta. Dacă s-ar opera şi ar începe un tratament dur, ar putea-o duce până la sfârşitul anului, dar nu are sens.
— Ştie?
— Arruabarrena încă n-a vorbit cu ea. M-a întrebat dacă nu cred că ar fi mai bine să-i spun eu care-i diagnosticul, că, până la urmă, sunt fiul ei.
Cred că are dreptate. Şi mai cred şi că sunt destul de vinovat că nu mi-am dat seama de problemă cât timp mai era rezolvabilă.
— Nu e momentul potrivit pentru reproşuri. Am impresia că ama ştie despre boala ei mai multe decât lasă să se vadă.
— În maşină zicea că nu e nevoie să meargă la doctor, că toată viaţa a avut probleme cu ciclul şi dureri de burtă.
Cei doi fraţi şi-au reluat plimbarea. Au coborât treptele de la Acuario, am ajuns în port. În oraş începeau să se aprindă primele lumini.
— În orice caz, am stabilit cu Arruabarrena să-i dea un tratament paliativ. O să facem tot posibilul pentru ca ama să nu sufere.
Nerea şi-a trecut mâna peste umărul lui Xabier. Au mers aşa o vreme, fără să mai vorbească, fără să se privească, până când Nerea l-a întrebat ce are de gând să facă după ce ama n-o să mai fie.
— Tu ştii că trăiesc în oraşul ăsta pentru ea. E o promisiune pe care i-am făcut-o lui aita când l-am îngropat. I-am şoptit în gând: nu-ţi face griji, o să am grijă de ea, nu va rămâne singură. Dar iată că, până la urmă, nu m-am ridicat la înălţimea aşteptărilor. Ştiu doar că mai vreau să-i împlinesc vechea ei dorinţă de a fi îngropată lângă aita, apoi o să plec.
Unde? N-am idee. Cu siguranţă, cât mai departe. Acolo unde pot fi de folos celor care au nevoie de mine. Dar tu?
— Eu rămân aici.
Ca să evite aglomeraţia, nu au luat-o pe străzile din Zona Veche. Au continuat să discute într-un bar de pe Bulevar. S-au despărţit la lăsarea nopţii, gravi, liniştiţi, atingându-şi fratern obrajii. El a luat-o într-o parte, ea, în cealaltă. Cerul se întunecase de tot, iar frigul tolerabil al după-amiezii fusese înlocuit de unul mai aspru, al nopţii. Străbătând strada
471
Elcano, pierdut în gânduri, Xabier a simţit mirosul cald de castane prăjite.
Chioşcul vânzătorului de castane se afla la intrarea în piaţa Guipúzcoa. O
duzină, 2,5 euro. În timp ce plătea, orologiul de la Camera Deputaţilor a bătut ora opt seara. Xabier, simţind în palme căldura plăcută care răzbătea prin cornetul de hârtie, s-a aşezat pe o bancă din piaţă, în bătaia lunii în descreştere, pe care o vedea printre crengile unui copac rămas fără frunze. A descojit cu îndemânare o castană. Foarte bună. La fix, nici neprăjită, nici arsă. Căldura plăcută i-a umplut gura şi i-a amplificat aburul respiraţiei. A doua castană, la fel de bună. Prea bună. S-a ridicat în picioare. A golit cornetul într-un coş de gunoi, castanele căzând pe rând peste resturile din coş. Apoi, pierdut printre oameni, a luat-o spre Avenida.
472
111. O NOAPTE ÎN CALAMOCHA
