Atunci, i-a spus şi lui Nerea la telefon, nici nu i-a trecut prin cap să nu-şi facă meseria cum scrie la carte.
— Uau, frate, ce stăpânire de sine ai!
— Nu-i chiar aşa. Mă limitez la a-mi îndeplini obligaţiile de serviciu. De asta sunt plătit.
Vânătaia de la ochi l-a făcut pe Xabier să prevadă peste ce tipuri de leziuni avea să dea. După ce i-au scos toate hainele, inclusiv chiloţii, Xabier i-a văzut numeroasele contuzii de pe tot corpul. În partea stângă se întindea un emfizem imens, din partea de sus a omoplatului până la şold, şi care, la o simplă privire, te făcea să presupui existenţa unei grave leziuni
460
interne. Provenienţa? Nu era de datoria lui să afle, chiar dacă numai orb să fii ca să nu-ţi dai seama de unde provin toate acele zdrelituri şi zgârieturi de la genunchi şi glezne. Xabier a cerut ca pacientul să fie dus de urgenţă la terapie intensivă. Căpitanul:
— Sunteţi sigur, domnule doctor?
La ce se aşteptase? Că o să-i punem nişte leucoplast şi o să-l externăm?
— Are emfizem subcutanat. Probabil şi o fractură de coaste cu perforaţie pulmonară. Trebuie să i se facă analizele de rigoare, dar, oricum, vă pot spune de pe acum că starea pacientului e gravă.
— După cum v-am zis, pacientul e un terorist şi e arestat. Se va impune supraveghere strictă, inclusiv în privinţa persoanelor care intră în salonul în care se va afla pacientul.
Şi ce treabă am eu? Fireşte, n-a zis cu voce tare. Nu-i era chiar egal. Şi-a arătat palmele ca şi cum ar fi vrut să-şi dovedească nevinovăţia:
— Îmi fac datoria, atâta tot.
— Şi noi pe a noastră, futu-i.
Tonul sfidător, înfumurat, cazon, însoţit de priviri pătrunzătoare, l-a făcut pe Xabier să bată în retragere. Nu mai avea chef de discuţii. Se gândea să ia un antidepresiv imediat ce va fi singur. S-a uitat la ceas. A fost ca şi cum ar fi ridicat un zid imaginar între el şi gardianul civil. Brusc, şi-a amintit de maică-sa. De ce? Dacă nu ar fi fost ea, acum mi-aş face meseria la mulţi kilometri de aici, poate pe alt continent, în acele zone îndepărtate unde plecase Aránzazu. Dar n-o pot lăsa singură pe ama.
Ştia că procuratura din San Sebastián îi ceruse medicului legist să facă o investigaţie. După ce a adunat datele rezultate din analize, Xabier a scris raportul: contuzii multiple, fractura coastei numărul nouă de pe partea stângă, contuzie pulmonară, hemopneumotorax, hematom periocular stâng cu hemoragie, emfizem subcutanat de la regiunea cervicală până la pelvis, hematoame, echimoze şi abraziuni la ambele picioare. A scris totul în fraze scurte, seci. A menţionat că pacientul fusese adus la spital de agenţi ai Gărzii Civile în vederea unei evaluări a traumatismelor din detenţie. A mai adăugat că pacientul susţine că rănile i-au fost provocate de lovituri cu pumnii şi picioarele primite în cap, în piept, în abdomen şi în extremităţile inferioare. Odată raportul redactat, l-a ştampilat şi l-a semnat, fără a-l reciti (contrar obiceiului său).
După trei zile, pacientul a fost scos de la terapie intensivă şi mutat în
461
salon. Xabier a fost anunţat că un domn voia să stea de vorbă cu el. N-a vrut să-l primească în cabinetul său. Acolo e mai greu să scapi de neaveniţi. În plus, are pe birou fotografia tatălui său şi nu-i place să o vadă
orice străin. Şi în aer poate pluti iz de coniac. Aşa că a ieşit pe hol.
Era un bărbat trecut de treizeci de ani, cu faţa congestionată, corpolent şi fac pariu că diabetic. Fratele teroristului venise să-i mulţumească.
Xabier: că nu avea de ce. Şi, aşa cum îi spusese căpitanului din Garda Civilă, i-a spus şi ăluia că îşi făcuse datoria şi atât.
Imediat şi-a dat seama că musculosul ăla nu venise la spital cu intenţia de a-i mulţumi. Ce urmărea el era ca doctorul să-i confirme că fratele său fusese torturat.
— Care e părerea dumneavoastră?
Xabier a repetat, în termeni uşor mai colocviali, ce scrisese în raportul medical, şi asta a fost ce a apărut a doua zi în Egin drept declaraţii date de el.
Nerea, la telefon:
— Trebuia să-i spui că ETA l-a omorât pe tata. Cred că ar fi făcut o faţă…
— Eram obosit. Nu mi-a dat prin cap.
— Nu ştiu ce să zic, dar nu prea-mi vine să cred că era fratele teroristului.
— Am bănuit asta încă de la început. Ama nu trebuie să afle nimic despre asta, bine?
— Cum să afle? Eşti nebun?
462
109. CÂND SUFLI-N JAR
La un moment dat, au vorbit despre asta, stând la masă, pe când Txato era deja sub pământ de mai mulţi ani. Să mergem şi noi la întâlnirile victimelor terorismului? Niciodată. Toţi trei erau de acord în privinţa asta.
Bittori:
— Eu nu-mi afişez suferinţa într-o vitrină. Voi faceţi ce vreţi.
Nerea a avut ideea jarului care mocneşte în noi.
— Fiecare trebuie să găsească modalitatea potrivită de a-l stinge încetul cu încetul.
Ama a adăugat că dacă sufli peste jar, atunci focul se va înteţi din nou.
Toţi trei, fără să-şi mărturisească unii altora, simţeau jarul din suflet de fiecare dată când avea loc un atentat. În mod obişnuit, nu vorbeau despre aşa ceva. Treceau sub tăcere crimele comise de ETA, ca şi cum s-ar fi înţeles tacit să nu le comenteze. Îl pomeneau des pe Txato, asta da, dar arareori vorbeau despre el ca despre cineva care fusese asasinat. Preferau să vorbească zâmbitori, glumeţi, despre încăpăţânarea lui, despre urechile lui de elefant, despre cât de bun era la inimă. Din când în când, Bittori îşi ruga copiii să nu-l uite. Niciunul dintre ei trei nu avea de gând să-şi trăiască viaţa fiind în primul rând o victimă, nimic altceva decât o victimă.
Dimineaţa, victimă; la amiază, victimă; seara, victimă.
