449
mizerabil, dar nu un violent, cel puţin până în acea zi, a ridicat mâna. Ca să
o lovească? De ce altceva? Văzând monstrul care se ivise din el, Arantxa a dat înapoi speriată. A privit în jur. Ar pune mâna pe orice i-ar veni la îndemână, un cuţit, un polonic, foarfecă, orice cu care să se apere. Dar a pus mâna doar pe poşeta care atârna în cuierul din hol şi a ieşit în stradă, cu inima bubuindu-i în piept. Nici nu şi-a dat jos papucii de casă. Iar poşeta, poşeta şi-o luase pentru că-şi amintise că avea portofelul în ea.
Când a închis uşa în urma ei, l-a auzit pe Guillermo făcând-o naţionalistă.
Ceea ce, venind din partea lui, era o înjurătură.
Primul gând? Să-şi petreacă noaptea în casa socrilor ei. Locuiau aproape, îi era cel mai la îndemână. Dar pe drum au cuprins-o îndoielile.
Faza e că, groaznic, se vedea dând explicaţii, expunând judecăţii lor turbulenta ei căsnicie. Şi, păzea, pentru că se mai putea întâmpla şi ca ei să-i ia partea fiului (singur la părinţi, regele casei) sau i-ar cere ei, mai ales Angelita, să se supună ca soţie, ca mamă şi ca noră. Aşa că şi-a numărat banii la lumina unei vitrine şi da, avea destui pentru a lua autobuzul.
După o oră, Miren i-a deschis uşa. N-a părut surprinsă, de parcă ar fi aşteptat momentul acela. Şi-a coborât privirea şi a văzut papucii de casă.
N-a zis nimic. Şi atunci, după cinci ani, mama şi fiica s-au sărutat, nici cu răceală, nici cu simpatie.
— Rămâi la cină?
— Ce e?
— Ghiveci cu cod.
— Bine, dacă mă primeşti la masă…
— Ce prostii spui, fată! Cum să nu te primesc?
Au mâncat toţi trei în bucătărie. Arantxa nu le-a spus părinţilor ei despre cearta avută cu Guillermo, iar ei nu au întrebat-o cărui motiv i se datorează vizita ei neaşteptată. Fiecare îşi înfigea furculiţa în rondelele de roşii cu usturoi prăjit şi ulei, puse pe un platou. Joxian zâmbea cu capul plecat.
Miren:
— De ce te hlizeşti?
Arantxa n-a mai aşteptat eventualul răspuns al tatălui ei.
— Lasă-l. Măcar există unul care râde în familia asta.
450
106. SINDROMUL DE CAPTIVITATE
N-a ştiut, dar avea să afle mai apoi, că un preot îi dăduse sfântul maslu la spital. Cea mai mare spaimă a ei era să fie declarată moartă. Să vină să
o vadă un doctor nepriceput (sau priceput, dar deloc prieten cu bascii), o asistentă prea tânără, poate chiar nemulţumită de salariu, ceea ce ar determina-o să-şi facă munca de mântuială, şi, văzând-o nemişcată, oricare dintre ei să zică, fără a mai verifica: femeia asta nu mai trăieşte, duceţi-o la morgă, eliberaţi patul pentru un nou pacient.
Arantxa, statuie culcată, putea doar să clipească. Nu era capabilă de nicio altă mişcare. Aşa că, imediat ce intra cineva în cameră, începea să
clipească încontinuu. Ca să-şi dea seama că nu sunt moartă. Vedea, auzea, gândea, dar nu se putea mişca. Şi înţelegea, înspăimântată, tot ce se vorbea în jurul ei. Era cuplată la tuburi, la sonde, era înconjurată de cabluri, aparate, şi trăia, dacă asta se poate numi viaţă, cu ajutorul unui aparat de respirat.
Prizonieră într-un corp inert. O minte captivă într-o armură de carne. În asta se transformase. Îşi amintea cu milă de copiii ei şi se gândea la locul de muncă, la ce o să-i spună patroanei, dă-ţi seama ce prostie, atunci când va reveni, dacă avea să mai revină. Ce ghinion! La cei patruzeci şi patru de ani ai mei. I-a trecut prin minte un gând, care avea să-i tot revină: poate că ar fi fost mai bine să fi murit. Măcar morţii nu dau, nu dăm, bătăi de cap.
În câmpul ei vizual a apărut, brusc, faţa maică-sii.
— Kaixo, maitia. Doctorul mi-a zis că înţelegi, aşa că eu te avertizez.
Guillermo a venit ca să o ia pe Ainhoa. A ajuns ieri în Palma. Face pe simpaticul, dar cu mine nu-i merge. Am vorbit puţin şi îţi zic. A venit ca să
se despartă. Înţelegi ce vreau să zic? Să se despartă de tine pentru totdeauna, căci, normal, nu-l mai interesezi în starea în care eşti. Dacă nu-i mai poţi călca hainele… În sfârşit, mai bine tac. Maitia, închide ochii de două ori ca să-mi dau seama că m-ai înţeles.
După o jumătate de oră, Guillermo a intrat în încăpere.
— Mă auzi?
Arantxa n-a avut cum să evite sărutul lui pe frunte. Nici măcar nu i-a văzut faţa lui Guillermo. Oare ce face? Stând în afara razei privirii ei,
451
Guillermo nu trebuia să se prefacă îndurerat. După voce şi-a dat seama cine îi vorbeşte. De ce vorbeşte în şoaptă? Crede că e într-o capelă, unde trebuie să ai respectul cuvenit faţă de morţi?
— Să nu-ţi faci griji în privinţa lui Ainhoa, bine? Am eu grijă de ea. Chiar îmi pare rău pentru ce ţi s-a întâmplat. Maică-ta mi-a zis că înţelegi tot ce ţi se spune.
Guillermo s-a aplecat spre ea, aşa încât acum îi putea vedea faţa. Un experiment? Şi-a retras-o încetul cu încetul şi, da, Arantxa l-a putut urmări puţin, nu mult, cu ochii. Dându-şi seama că o punea la încercare, a închis ochii. Ca şi cum ar fi dormit. Guillermo nu-şi dădea seama că ea, din adâncul tăcerii ei, îl ruga să nu mai spună nimic, să se ducă să aibă grijă de copiii lor şi să o lase în pace. Stai puţin: chiar nu pricepea că prezenţa lui în acea încăpere o făcea pe Arantxa să-şi dea seama, într-un fel insuportabil, de tragedia invalidităţii ei? Ce bărbat tâmpit! Şi nu există cuvinte care să
poată exprima cât de mult îl detesta Arantxa.
— Nu vreau să plec înainte de a-ţi mulţumi.
Asta mai lipsea.
