Înconjurată de halate albe, a primit felicitări şi elogii. E bine ca pacientul să aibă moralul ridicat. E regula casei, deşi pe Arantxa o enervează cumplit să i se vorbească şi să fie tratată de parcă ar fi un copil sau un bătrân. Nu sunt redusă mintal.
Plan de recuperare: exerciţii având drept scop reducerea hipertoniei din braţul stâng. Apoi se vor concentra pe extremităţile inferioare.
Fizioterapeuta a întrebat-o dacă a mai simţit furnicături. A negat. Semn
440
bun. Progresele sunt foarte lente, dar sunt. La sfârşitul orei, o vor pune în picioare, ca să vadă dacă e capabilă să se ţină în picioare şi să meargă
câţiva paşi, ajutată, fireşte.
Prin încăpere mişunau fizioterapeuţi, pacienţi şi însoţitori. Şi voci.
Arantxa nu avea iPadul la îndemână. Aşa că n-a putut să ceară ajutorul cuiva; dar mai târziu, da, atunci când a rămas singură cu logopeda şi i-a explicat ce voia. Logopeda:
— E lungă scrisoarea?
Nici vorbă. Paisprezece rânduri. Cel mai bine era să i-o trimită chiar acum prin e-mail, iar ea, după muncă, atunci când va ajunge acasă, o să o scrie pe hârtie şi o să o pună la poştă. I-a promis. S-a ţinut de cuvânt?
Arantxa s-a îndoit, dar, după o lună, a primit o ilustrată în plic, ca să n-o citească maică-sa?, scrisă de Joxe Mari. Glume, ton afectuos, plus un P.S.:
„Mi-a scris”. Nu zicea cine, dar nici nu era nevoie. „Şi i-am răspuns.”
441
104. A TREIA SCRISOARE ŞI A PATRA
A primit, ce surpriză, o scrisoare de la sora lui. Deschisă, bineînţeles.
Joxe Mari e la regim special. I se limitează ieşirile în curtea închisorii, cam din două în două săptămâni îl mută în altă celulă, i se verifică toată
corespondenţa, se fac fotocopii după ea şi se pun la arhivă.
E pentru prima dată când sora lui îi scrie după mai mult de cincisprezece ani. Nu pune la socoteală felicitările de sărbători, cu acelaşi mesaj de încheiere: „şi un an nou prosper (îl ia la mişto?) îţi doreşte toată
familia mea, care nu te-a uitat”.
O singură dată, la început, ea adăugase câteva rânduri la scrisoarea părinţilor lor, şi asta a fost tot. Arantxa, spanioloaica familiei, dar el tot o iubeşte. Din partea mea, poate să se învelească în drapelul Spaniei. Nu i-ar permite nimănui altcuiva aşa ceva, nici măcar fratelui său mai mic. De fapt, ăluia în niciun caz. Dar lucrurile stau altfel cu Arantxa. Arantxa e sora mea, ce dracu’? S-a măritat cu tâmpitul ăla care a părăsit-o. Aşa-i trebuie dacă face pe spanioloaica.
Brusc, Joxe Mari îşi aminteşte de momentul când maică-sa i-a spus la telefon, în timpul uneia dintre convorbirile telefonice la care are dreptul, că Arantxa păţise ceva foarte urât în Mallorca. Ce făcea ea în Mallorca? În vacanţă, cu Ainhoa. Şi Miren chiar nu se pricepe să fie delicată.
— Am vorbit cu un doctor de acolo. Se pare că o să rămână legumă pe viaţă.
Nu era scrisul ei. Normal, cineva scrisese în locul ei, pentru că ea nu poate. Îl anunţa că urmează să primească o scrisoare. De la cine? De la Bittori, aia a lui Txato. Asta mai lipsea. Şi îl ruga să nu vorbească despre asta cu ama. Lui Joxe Mari i s-a evaporat bucuria iniţială. Cum aşa? Aflase de la maică-sa, îi spusese nu de mult la vorbitor, că femeia aia ar trebui internată la balamucul din Mondragón şi că:
— S-a apucat să ne terorizeze. Nu-l lasă-n pace pe aita. De când s-a renunţat la lupta armată, duşmanii lui Euskal Herria au prins curaj. Îşi închipuie că numai ei au suferit. E limpede că vrea să se răzbune. Vor să
ne distrugă, să ne umilim cerându-le iertare. Eu să cer iertare? Mai bine mă arunc în râu.
Două zile mai târziu, a primit scrisoarea anunţată de sora lui. Primul
442
impuls? S-o facă bucăţele, de faţă cu cel care i-o dăduse. Abia atunci a înţeles de ce Arantxa se grăbise să-i scrie. Pentru a-l pune în gardă. Pentru a-i bloca instinctele. Altfel, scrisoarea Nebunei ar fi ajuns direct în veceu.
Dar imediat ce a rămas singur, a citit-o.
Asta e o capcană ca să-mi scadă moralul. De parcă faptul că stau într-o puşcărie spaniolă în regim de exterminare, n-ar fi suficient ca să am moralul la pământ. Tonul smerit, teama de a nu deranja, cererea ridicolă.
Ce naiba îşi închipuie baba asta? Că o să-i dau date despre un atentat? Ca să afle tot personalul închisorii? Pentru ca ea să le dea vreunui ziarist mega-tâmpit?
Harşt, harşt, a rupt scrisoarea. „E o femeie de treabă.” Mă doare undeva. Dar degeaba s-a grăbit să scape de fărâme, pentru că apucase să
citească scrisoarea. „Sunt Bittori. Probabil îţi aminteşti…” După o săptămână, încă îi veneau în minte rândurile scrise îngrijit. Le-a dat şi voce. Vocea nevestei lui Txato, aşa cum şi-o amintea el. O auzea la orice oră. În sala de mese, în curte, în pat, noaptea, în timp ce aştepta să-l învingă somnul. O obsesie. O stafie care-l urmărea. Visa adeseori vremurile apuse. Dar de când cu scrisoarea, visa şi mai mult. Şi se vedea, ca şi cum ar fi fost acolo, în faţa barului Pagoeta, lingând o îngheţată de portocale sau de lămâie, primită de la Txato, care cumpărase îngheţată
pentru copiii săi, dar şi pentru Joxe Mari şi fraţii lui, cu toţii foarte mici, strada plină de soare şi de oameni îmbrăcaţi de duminică. Şi clopotele bisericii. Şi mirosul care venea din bar, de creveţi prăjiţi, de fum de trabuc şi de ţigări.
A lăsat să treacă un timp, dar până la urmă s-a săturat de atâtea îngheţate imaginare şi de aroma creveţilor bântuindu-i mintea. Şi-a zis: răspunde-i în doi peri numai ca să scapi de ea. Să-şi dea seama că n-o să
intri în jocul ei. Asta a şi făcut. I-a scris într-o clipită, ostil, militant, combativ. Patru rânduri, mai nimic. Că nu regreta, că spera că Euskal Herria va fi independentă, socialistă şi euskaldun, că continua să facă
parte din ETA şi că era pentru prima şi ultima dată când îi răspundea la o scrisoare. Apoi a scris o ilustrată pentru sora lui şi a dat cele două plicuri ca să fie controlate înainte de a fi trimise, sau de a se şterge cu ele la fund, sau de a le mânca pe pâine, treaba lor.
El continua să reziste. Alţi deţinuţi părăseau organizaţia, iar asta doare.
Chiar şi Pakito, şeful pulii. Cel care-i dăduse primul pistol, cel care-i
443
