Pentru că-l ştia deja. Citise scrisoarea? Normal. Şi o păstra, pătată de grăsime, într-un sertar.
Cu trei zile înainte, se pregăteau de cină şi cred că toată provincia Guipúzcoa miroase a peşte şi a usturoi de la prăjeala mamei. Ele două în bucătărie. Arantxa în scaunul cu rotile, lângă masă. Fereastra deschisă. Pe acolo ieşeau în stradă aburi şi mirosuri. Apoi, brusc, sunetul familiar al cheii în broască. Joxian a intrat scărpinându-şi coastele, cu basca dată spre ceafă. Adusese salată, păstăi şi alte zarzavaturi, într-o pungă de plastic pe care a lăsat-o lângă urna Fecioarei, care trece din casă în casă, iar în ziua aceea ajunsese în casa lor. Cu mâna liberă, pentru că cu cealaltă continua să se scarpine ca şi cum coastele sale ar fi fost o harpă şi cânta la ea, a scos un plic alb din buzunarul interior al jachetei.
— Mi l-a dat aia ca să i-l duci lui Joxe Mari.
Miren, strângând din buze, cu privirea mânioasă, a vrut să fie sigură:
— Cine ţi l-a dat?
— Cum cine? Nebuna.
— Ai vorbit cu ea?
438
— Ce vrei să fac dacă vine la grădină? S-o iau la bătaie?
— Dă-mi-l.
Miren i-a smuls plicul din mâini. L-a rupt: hârşti, în două. Gesturi precise, mâini abile. L-a mai rupt o dată: hârşti. Şi a aruncat bucăţile în găleata de gunoi de sub chiuvetă.
— Gata, hai să mâncăm.
S-au certat? Nu. I-a zis doar atât: să nu mai meargă câteva zile la grădină. Şi iepurii? O să moară de foame.
— Te duci devreme şi le dai de mâncare.
— Asta-i în stare să sară zidul şi să-mi bage scrisorile pe sub uşă.
— Mie să nu mi le aduci. Dă-le foc.
În dimineaţa următoare, s-a trezit aproape la fel de devreme ca pe vremea când muncea la turnătorie, ca să meargă la iepuri cât mai repede.
A dat peste Arantxa în bucătărie: ce faci aici? Ea, ca şi cum nu l-ar fi văzut.
Stătea cu scaunul cu rotile lângă chiuvetă şi cu găleata de gunoi în poală.
Şi-a dus un deget la buze, cerându-i tatălui ei să facă linişte. Pe atunci, ajutându-se de o cârjă, sprijinindu-se de mobilier, de orice îi ieşea în cale, cu voinţă de fier, era în stare să se ridice singură şi să facă, în ciuda piciorului strâmb, câţiva paşi scurţi, nesiguri, tremurători, chiar dacă mai şi cădea uneori, aşa cum se întâmplase deja, dar fără urmări grave. Cu două
degete de la mâna sănătoasă, a extras din găleata urât mirositoare ultima bucată din scrisoare.
Joxian, în şoaptă:
— Dacă află ama, atunci să vezi.
Arantxa a dat din umeri, a clătinat iritată din cap, ca şi cum ar fi vrut să
spună ce-mi pasă mie, eu nu mă tem de ea. S-a dus la uşă, acolo unde atârna şorţul de bucătărie al maică-sii şi a şters de el bucăţile de scrisoare.
Manevra greoi scaunul cu rotile. Tatăl ei a încercat să o ajute. Ea l-a respins îmbufnată, dându-i de înţeles că nu era nevoie. Dar, ca de obicei, pe el l-a năpădit mila. Cum să împingă fiica lui scaunul cu rotile cu o singură mână? Păi, exact cum o făcuse puţin mai devreme în sens contrar.
— Hai, hai.
Încercând să nu facă zgomot, pentru a n-o trezi pe Miren, a dus-o direct în camera ei.
Singură, pe partea de pat fără gratii, după ce a aranjat, cât de bine a putut, aşternutul răvăşit, a pus bucăţile de scrisoare cap la cap. „Joxe
439
Mari, sunt Bittori. O să te miri că.” Aşa încât, spre amiază, când s-a întâlnit cu Bittori, Arantxa cunoştea conţinutul scrisorii. S-a întrebat dacă să
arunce scrisoarea din nou la gunoi sau să o păstreze, dar la ce bun să o păstreze? Mă rog, o să vadă ea. Deocamdată, a ascuns-o într-unul din sertarele comodei.
La unu, Celeste a adus-o înapoi acasă. Au prânzit toţi trei, tatăl, fiica, mama, uitându-se la televizor, la Roata norocului, mai puţin Joxian, gânditor, somnoros, căruia nu-i place emisiunea. În plus, îl scot din minţi scandările tinerilor din public.
— Nu se poate da mai încet?
După prânz, aşteptând ambulanţa care o duce la fizioterapie, Arantxa i-a scris pe iPad fratelui ei. I-a zis, i-a explicat, l-a anunţat că Bittori a lui Txato urma să-i trimită o scrisoare la puşcărie „şi aş vrea să-i răspunzi, te rog eu, sora ta, care nu te uită, mama nu trebuie să ştie”. Pe acest ton jovial / categoric, aspru / afectuos. A încheiat: „E o femeie de treabă.
Muxu bat”. E chiar ghinion ca un stângaci să nu poată folosi tocmai mâna stângă. Neacceptându-şi limitele, a încercat, mai degrabă cu furie decât cu îndemânare, să copieze textul pe o foaie, deşi bănuia că încercarea va eşua. Eşec? Total.
Era joi şi abia sâmbătă urma să-şi vadă copiii. Ce să facă? Cine să treacă
scrisoarea pe hârtie şi să o pună la poştă? O chestiune delicată: oricine ar face-o, o va citi. Taică-su, nici vorbă. Celeste? Vine abia mâine. În plus, n-am încredere în ea. Nu că ar da fuga să-i spună lui Miren, aşa ceva, nu. Dar cu siguranţă că la ea acasă le povesteşte alor ei detalii din viaţa de zi cu zi cu handicapata (sau paralizata, ştiu eu cum îmi zic oamenii ăia?) şi pe urmă cine-mi garantează că ei nu-şi dau drumul la gură?
O oră de fizioterapie. A salutat la intrare, pronunţând atât de bine încât au înţeles-o cu toţii:
— Bună.
