— Ce?

— Nu face pe prostul. Faza cu Joxe Mari.

— Normal. Mi-a zis Arantxa înainte de prânz.

— Ce pizda mă-sii?! Mie de ce nu mi-ai spus?

— Ce mai contează? Tocmai ţi-a spus.

Miren, Miren, la aşa ceva chiar că nu te aşteptai. Vorbea, înjura?, printre dinţi. Nu se putea, nu-i venea să creadă. Tâmpiţii ăştia au înţeles greşit.

— Am fost la el acum zece zile. Nu mi-a zis nimic.

Din turnul bisericii au răsunat, triste, plumburii, clopotele bătând trei după-amiaza. Ţac, ţac, ţac, tasta Arantxa cu degetul, cât de repede putea, ţinând iPadul în poală. „Nu are curaj să-ţi spună. Se teme de tine.”

Sătulă să-şi tot întindă gâtul ca să afle şi alte detalii, Miren şi-a tras un scaun lângă cel cu rotile. Odată aşezată, i-a cerut cu gravitate să-i spună

 535 

totul. Din cuvintele ei n-a răzbătut nici răutate, nici supărare. Dar faţa o trăda că se simţea ofensată. Fiecare frază nouă care apărea pe ecran o rănea pe Miren mai tare decât cele anterioare.

„I-a scris o scrisoare în care o roagă să-l ierte. Bittori mi-a citit-o azi-dimineaţă.”

— Dar dacă a scris-o chiar ea? Toată lumea ştie că e nebună.

„Cunosc scrisul lui Joxe Mari. Şi nu e singurul din familia asta care i-a cerut iertare.”

— Cine altcineva?

„Întreabă la bucătărie”

— Joxian, vino aici imediat. Poate mă lămureşti şi pe mine ce-aţi făcut pe la spatele meu.

Joxian, ştergându-şi mâinile de bluză, a intrat în sufragerie. Fără să se piardă cu firea, a fost sincer, clar şi scurt, apoi s-a dus să-şi facă siesta.

Miren, către fiică-sa:

— Altceva?

„Asta-i tot.”

Mai târziu, el în pat, Miren, neavând pe cine să-şi verse amarul, atentă

la ştirile de la televizor, şi-a zis că nu era obligată să le dea explicaţii. Nici unde mergi, nici la revedere, nimic. Ca să nu intre în dormitor, te pomeneşti că Joxian se trezeşte, a ieşit în stradă cu hainele pe care le avea pe ea. Când a ieşit, uşa a scos un clac discret, trist; nimic din tipica trântire furioasă a uşii.

Unde se duce? Ploua cu găleata. Ca în după-amiaza când l-au omorât pe ăla. O fi făcut el ceva de l-au omorât. Şi din câte ştiu eu, nu fiul meu a fost cel care. Aşa că, de ce trebuie el să se roage de iertare? A trecut strada, a ţistuit din limbă iritată. Ar fi trebuit să-şi ia umbrela, dar nu mă

mai întorc. Se simţea trădată, victima unei intrigi familiale şi, fireşte, convinsă că ploaia se abătea numai asupra ei.

Măcelăria era închisă. Normal: încă nu era patru. A văzut că înăuntru era lumină, aşa că a intrat prin spate, nu era pentru prima dată când făcea asta. Ea o să mă înţeleagă. Dacă nu ea, atunci cine?! În penumbra cuprinsă

de linişte mirosea a grăsime, a carne, a mezeluri. Vecinilor trebuie să le fi fost greu până s-au obişnuit. Soneria a scos nişte sunete ascuţite, disonante. Era convinsă: uşa se va deschide şi în pragul ei va sta Juani, gata să asculte torentul verbal al prietenei sale, care avea nevoie să-şi

 536 

verse năduful cu orice preţ.

Dar nu. Uşa a rămas închisă.

— Cine e?

— Eu sunt.

— Cine?

— Miren.

Să aştepte puţin. Ce ciudat! Dacă tot ai venit la uşă, ce mai aştepţi ca să-mi deschizi? Imediat ce i-a văzut părul desfăcut, Miren a ghicit: nu era singură. A stat puţin. L-a salutat pe el, care în ciuda trecerii anilor, continua să arate bine. Deci ăştia-s împreună? Pentru a disimula, a cumpărat câteva felii de ceva şi o sută de grame de altceva.

— Scuze că am venit la ora asta, dar sunt cam năucă. Mâine îţi aduc banii.

— Stai liniştită, femeie.

A revenit în stradă, la după-amiaza agitată şi la bălţile de ploaie, înainte de a intra în biserică, a aruncat punga cu carne la coşul de gunoi. Cu oasele-ngheţate, s-a aşezat la locul său obişnuit. În faţa altarului ardeau lumânări votive. Câte mai aprinsese şi ea, de-a lungul vieţii, spre cinstirea Domnului, gândindu-se la binele casei, căutând protecţie divină pentru fiii ei.

Miren, udă leoarcă în biserica goală. Dacă se iveşte preotul, am şters-o.

Nu avea chef să vorbească cu nimeni. Numai cu statuia lui Ignaţiu de Loyola, tronând acolo, sus, în nişă. Bine, Ignaţiu, bine. Mi-ai făcut una bună. Până la urmă, te pomeneşti că eu oi fi cea rea.

I-a făcut reproşuri amare. Cu voce tare sau şoptită? Nu, în gând, ca de obicei. S-a îndoit de faptul că sfântul poate fi marele nostru patron spiritual. Nu ai ales calea cea bună. Ia zi, de ce trebuie să ne rugăm noi de iertare? Şi cum rămâne cu crimele comise de GAL? Şi-a cerut cineva iertare pentru alea şi pentru schingiuirile din beciurile poliţiei şi pentru dispersarea deţinuţilor şi pentru cât de asuprit e poporul basc? Şi dacă era atât de rău ceea ce am făcut, de ce nu ai intervenit la timp? Ne laşi să

facem, pentru ca apoi să aflăm că ne-am sacrificat degeaba, că noi, miile de basci, care iubim ce e al nostru, am greşit ca nişte proşti. Haide, Ignaţiu, mai dă-o-ncolo! Fă-o pe fata mea să umble din nou, scoate-l din puşcărie pe fiul meu sau nu mai vorbesc în veci cu tine. Dă-o naibii, suferinţa mea nu contează?

 537 

S-a ridicat. În locul pe care stătuse timp de zece, cincisprezece minute, rămăsese o pată umedă. Era frig în biserică. Pe Miren a apucat-o brusc tremuratul. Uff, Dumnezeule, să vezi că mă îmbolnăvesc, atât ar mai lipsi.

A ieşit în stradă şi ploaia continua să cadă. Cer întunecat, lumină slabă, străzi pustii. Ca să se apere de ploaie, Miren mergea pe sub copaci, dar era cam degeaba. Din întâmplare, privirea i-a căzut pe coşul de gunoi.

Punga cu carne era încă acolo. A luat-o şi a dus-o acasă, pentru că nu ne permitem să aruncăm mâncarea.

 538 

125. DIMINEAŢĂ DE DUMINICĂ

Se adunaseră multe, prea multe săptămâni de când n-o mai văzuse.

Bittori a luat hotărârea în seara dinainte. Dacă mâine-dimineaţă, când se va trezi, va găsi neatinse cele două vase lăsate pe balcon, unul cu apă, celălalt cu mâncare pentru pisici, atunci o va considera pe Ikatza dispărută