Aintzane şi el au mai avut o întâlnire intimă, cu rafala ei de plăcere uşor precipitată. Adevărul este că locul acela, cu patul în care cine să mai ştie câte perechi se culcaseră, nu invita la desfăşurări romantice. Rămas singur, Joxe Mari a simţit din nou că ceva din interiorul său încerca să-l răstoarne, că înaltul catarg începea să se încline şi vaporul să ia apă. După

o vreme, Aintzane a încetat de a-i mai scrie. Asta e, şi-o fi găsit pe altul.

Lucruri care vin şi trec. Cu precizarea că, dacă eşti în puşcărie, te doare mai mult.

 521 

121. DISCUŢII LA VORBITOR

La început, dar chiar la început, Miren mergea la Joxe Mari de două, ba chiar de trei ori pe lună. Ieşea din casă hotărâtă, eroică, luptătoare. Când vedea clădirea închisorii, furia o făcea să-şi încrunte sprâncenele, să

strângă din dinţi. Protesta faţă de lipsa de igienă de la vorbitor; se îndoia că trecuseră cele patruzeci de minute regulamentare ale vizitei; se răstea la gardieni, tutuindu-i, acuzându-i pentru dispersarea „deţinuţilor basci”, de parcă ei ar fi fost de vină prin simplul fapt că purtau o uniformă. Că de ce obligau rudele să facă nişte drumuri atât de lungi. Că ce mai contează

dacă-i ţin fiul în închisoarea asta sau în alta, mai aproape de casă, din moment ce oricum ar fi închis între patru pereţi şi pereţii sunt la fel peste tot. Doamnă, dacă vreţi să depuneţi o reclamaţie, vă rog să vă duceţi la.

Limbi amestecate, accente, speranţe, iar într-o zi, la Picassent, după o călătorie grea, când au făcut pană şi şi-au văzut moartea cu ochii, nu i-au permis accesul la vorbitor. Fără nicio explicaţie. Cel puţin asta le-a zis ea tuturor celor din sat. Apoi, s-a mai liniştit. Chiar liniştit? Nici vorbă. Îşi vărsa năduful în autobuz, atât la dus cât şi la întors. Odată cu trecerea timpului, nu-şi mai cheltuia nervii. Odată cu trecerea timpului, a învăţat să-şi înghită indignarea, să se resemneze.

Joxe Mari încă nu împlinise un an de puşcărie, când Miren şi-a făcut obiceiul de a-l vizita o singură dată pe lună. Şi aşa a ţinut-o până în ziua de azi, cu mici excepţii, cum a fost atunci când Arantxa a avut atacul. Miren nu s-a dezlipit de ea trei luni, cea mai lungă perioadă în care nu la vizitat pe Joxe Mari. Dar Joxian? O însoţeşte de cel mult două ori pe an. La început venea şi el mai des, dar se certau.

Joxe Mari şi Miren vorbeau întotdeauna în limba bască, secretoşi în funcţie de subiect, cu o mulţime de subînţelesuri, pentru cazul în care erau înregistraţi.

— S-a dus şi Josetxo. Luni e înmormântarea. Ştii de ce. A făcut un cancer galopant.

— Şi măcelăria?

— A rămas Juani cu ea, ce să facă? Toată lumea cumpără de la ea. O

ajutăm şi noi cum putem.

Joxe Mari îşi dădea seama de eforturile pe care maică-sa le făcea

 522 

pentru a-i ridica moralul. Şi de mândria ei, atunci când îi menţiona pe cei din sat care întrebaseră de el şi-i transmiteau salutări.

Odată, când l-a vizitat de sărbători, i-a zis:

— Cel cu crâşma mi-a cerut o poză cu tine. Acum ştiu pentru ce. Sunteţi pe faţada primăriei, tu şi ceilalţi. Atât de mari. Sub poză, numele. La mijloc, un banner pentru amnistiere. În fiecare dimineaţă mă duc acolo şi te salut. Când ies de la slujbă, tot ce văd mai întâi, acolo, mare, e faţa ta.

Mă opresc unii, alţii. Să te îmbrăţişez din partea lor. Şi că dacă ai nevoie de ceva, să spui. Vânzătoarele nu vor să-mi ia bani. Ba da, te rog, le zic. Până

la urmă, la insistenţele mele, îmi iau banii pentru că văd că nu-mi place să

abuzez. Dar dacă cumpăr două kilograme de cartofi, ele îmi dau patru pentru aceiaşi bani. Câte una îmi pune o salată în pungă, chiar dacă aita aduce de la grădină. Vânzătoarea de peşte, la fel. Nu de mult, mi-a făcut cadou un pagel argintiu. Auzi, te rog frumos, nu face asta. Degeaba. A fost o manifestaţie în faţa primăriei. Toţi tinerii cântând. Mi s-a făcut pielea de găină. Charangas34 se opresc la fereastra noastră şi ne cântă toate melodiile, una după alta. Mă rog la Sfântul Ignaţiu să te aibă în pază. Mă

rog mult la el. Păzeşte-l, îi zic. După slujbă, rămân singură în biserică şi stau de vorbă cu el. Odată, nu de mult, a venit la mine don Serapio. A zis că şi el se roagă pentru tine şi m-a binecuvântat în numele tău.

— Mi-a scris ştii tu cine. Cei de stânga abertzale au majoritatea la primărie şi vor să numească două străzi, una cu numele meu, cealaltă cu al lui Jokin.

— Ah, nu ştiam.

— Asta ar fi dar de la Dumnezeu, dar mi se pare complicat. Zic că o să

se interpreteze drept apologie.

— Neah, ce dracu’ ştiu ăia?

Ani şi riduri. Ani şi fire cărunte şi păr tot mai rar. Miren, într-o zi:

— Auzi, tu mănânci ca lumea?

— Mănânc ce-mi dau.

— Mi se pare c-ai slăbit. Ai auzit de Patxo, ăla care era cu tine?

— Ultima veste despre el a fost că era în Cáceres II.

— Un trădător.

— Adică?

— A semnat o scrisoare împreună cu alţii.

34 Grup de muzicieni care cântă pe stradă.

 523 

— Aha. Deci a semnat şi el?

— Îşi pun cenuşă în cap. Ca să obţină reinserţia. Juani m-a întrebat dacă

şi tu. Eşti nebună? Joxe Mari al meu? Am făcut o faţă că n-o să

îndrăznească să mă mai întrebe vreodată.

Într-o altă zi, Miren l-a găsit supărat. Ce avea?

— Arantxa mi-a spus la telefon faza cu Gorka.

— Nu mai ştim nimic de el. Ştii doar că vorbim rar.

— E homalău.

— Ce tot vorbeşti acolo?

I-a zis. Gorka trăia cu un bărbat, păcat mai mare ca ăsta nu există.

— E pentru prima dată când mă bucur că sunt în puşcărie. Dacă eram liber, nu ştiu ce-aş fi făcut.