— Dar de unde ai ştiut că sunt aici?
— Mi-a zis preotul.
— Preotul? Să nu mai aud de el. Ce soi de om mai e şi ăsta! E dintre cei mai răi, ascultă-mă pe mine. Îi îmbrobodeşte pe tineri cu tot felul de poveşti, le bagă idei în cap şi îi face să se înflăcăreze. Iar când se întâmplă
ce se întâmplă, se retrage, predică şi dă cuminecătura cu o faţă de sfânt.
Lui ama nu poţi să-i spui aşa ceva, că face ca toţi dracii. Dar tu eşti proastă, sau ce? îi zic. Nu vezi că preotul îi lasă pe tineri să ascundă în
401
subteranele bisericii pancartele, drapelele şi găleţile cu vopsea? Asta n-are nimic de-a face, zice. Clar că are de-a face. Joxe Mari, din câte ştiu eu, nu s-a născut cu un pistol în mână. Preotul, prietenii, cred eu, l-au pus pe calea cea rea. Şi pentru că nu prea are nimic aici – şi-a atins cu un deget mijlocul frunţii –, a căzut în capcană.
Apoi şi-a invitat fiul să bea şi el. Gorka a fost tentat să accepte, numai să vadă golit cât mai repede bidonul acela. Dar, pe masa improvizată, n-a văzut decât un singur pahar, cel din care bea tatăl său, aşa că a refuzat invitaţia.
— Vreau să ştii ceva, aita.
— Am auzit că Joxe Mari a fost în sat când l-au omorât pe Txato. Nu pot să-mi scot asta din cap.
— Ceva ce ţine de viaţa mea intimă.
— Cam prea mare coincidenţă, nu? Ce pula mea făcea tăntălăul ăla în sat exact în ziua în care l-au omorât pe cel mai bun prieten al meu? Dacă
voi afla că atentatul a fost făcut de comandoul lui, n-o să i-o iert niciodată.
— În Bilbao trăiesc cu un bărbat.
Luat cu aprinderea unei alte ţigări, Joxian nu-l asculta.
— Locuim împreună. Se numeşte Ramon. Mă rog, eu îi zic Ramuntxo.
— Şi da, prima dată când am să-l văd, oriunde va fi, am să-l întreb în faţă. Şi degeaba m-ar minţi, n-o să-i meargă cu mine, sunt tatăl lui şi am să
văd adevărul în ochii săi.
Gorka s-a hotărât să renunţe la confesiunea lui abia începută. Cum de nu-şi dăduse seama că nu era momentul potrivit şi că nici taică-su nu era în stare să fie atent şi să înţeleagă ce-i spune? Locul, da, era potrivit. Îşi imaginase de multe ori scena asta. Se văzuse singur cu Joxian, ca acum, în şopronul din grădină, spunându-i secretul său, fără ca maică-sa să afle.
Spera ca tatăl său să-l înţeleagă. În cel mai rău caz, Joxian s-ar resemna. L-ar condamna? Deloc. Asta sau te binecuvântează, sau tace. Şi sigur ar fi păstrat secretul, aşa cum îl păstra Arantxa, cea care, brusc, la lăsatul serii, a apărut la grădină.
— În coteţul ăsta pute de-ţi mută nasul din loc. Aita, eşti beat criţă. Şi tu? Ce faci aici? l-a întrebat pe fratele ei. Ama e foc şi pară, crezând că eşti încă în Bilbao. Vrea să ştie dacă să pregătească cina sau nu. A cumpărat sardine cât pentru o armată-ntreagă.
Gorka l-a ajutat pe tatăl său să se ridice, în timp ce Arantxa, turuind
402
încontinuu, îi căuta pantofii printre cuştile iepurilor.
— Sigur te poţi ţine pe picioare?
— Normal, ce dracu’?
— Ce ziceţi de gudari?
— Măcar acum ştim unde e.
— Asta i-am spus şi eu lui Guille. În schimb, ama e mai revoluţionară ca niciodată. Nu mă mir că v-aţi ascuns de ea. Juani îi ţine isonul şi nu văd cine le-ar putea suporta. Asta da pereche.
403
96. NEREA ŞI SINGURĂTATEA
Bittori a fost cea care a sunat la cabinetul de avocatură din San Sebastián. Nu ar putea să o ia şi pe fiica ei, ca să înveţe meserie? Au acceptat-o fără contract de muncă, pe un salariu mai degrabă simbolic, poate pentru că unul dintre avocaţi îi rămăsese dator lui Txato, odihnească-se-n pace, sau din milă pentru ce i se întâmplase acestuia.
Multă muncă, plictiseală cât încape, şefi reci şi aroganţi, iar bani cu ţârâita. Aşa i-a descris Nerea mamei sale, după câteva luni, situaţia de la primul ei loc de muncă. Răspunsul mamei:
— Mai bine decât nimic. Cu toţii am început de jos.
Visul lui Bittori: aşa cum Xabier devenise un chirurg renumit, fata ei să
devină o avocată sau o judecătoare de succes. Acelaşi vis, desigur, pe care defunctul Txato ar fi vrut să îl vadă împlinit.
După un an şi trei luni de la intrarea ei în cabinetul de avocatură, Nerea şi-a dat demisia. Şi-a anunţat intenţia de a pleca şi atunci da, i-au oferit condiţii mai bune de muncă şi un contract pe termen nelimitat. Îmi pare rău, prietenaşilor, but it’s too late. Le-a zis adio şi Bittori a trebuit să se despartă pentru totdeauna de visul ei.
În tot acel timp, Nerea urmărise pe ascuns ofertele cu locuri de muncă
şi a găsit, după ce a dat concursul de rigoare, un post la Fisc, biroul de pe strada Oquendo. Mai târziu, au mutat-o la biroul din cartierul Errotaburu.
Nu-şi făcea griji cu banii. Tatăl ei, chiar dacă nu făcuse multă şcoală, se mişcase cu abilitate în chestiunile birocratice şi administrative, reuşind să-i asigure un venit pentru toată viaţa. În plus, Xabier, fratele cu capul pe umeri, a sfătuit-o ce să facă cu moştenirea. Nerea a economisit, a cumpărat acţiuni, a investit; în fine, era la adăpost cu banii. Dar, fireşte, trebuie să-ţi umpli viaţa cu ceva, să-ţi faci ordine în ea, să-i dai un sens, să
