Nu mai era mult până să împlinească doisprezece ani de căsătorie, cu nenumărate despărţiri urmate de împăcări pasionale, dar, cu toate astea, încă locuiau în apartamente separate. Fiecare cu spaţiul lui. Mizeriile tale aici, ale mele, dincolo. Mestecând, înmuind pâinea în sos, vorbeau despre ceva ce Quique a constatat brusc, cu un soi de frenezie plină de bucurie.

Ce anume? Îşi dăduse seama că în primii şase ani de căsnicie, mereu el o rugase pe ea să vină să locuiască la el (un singur acoperiş, un singur pat; da, dar o singură baie), iar de atunci până acum, aşadar în alţi şase ani, o lună mai mult sau mai puţin, ea a fost cea care s-a rugat de el, iar el a refuzat constant.

— Tu ştii de ce refuzam eu. În schimb, eu nu ştiu de ce refuzi tu.

— Îmi plăcea secretul ăsta al tău. Fireşte că, fiind un secret, nu ştiam despre ce e vorba. Mă excită ideea că-mi ascunzi ceva important din viaţa ta personală, pentru ca mai apoi să apar, să te deposedez de acel secret şi să-l distrug. E ca şi cum ţi-aş fura chiloţii după ce te-aş poseda. Şi, stai aşa, dacă ne uităm cu atenţie, eu sunt cel care iese păgubit. Rămân cu dezamăgirea copilului care şi-a făcut praf jucăria preferată. De asta nu vreau să locuim împreună. M-ar durea să ajung să te cunosc atât de bine, încât între noi să nu mai existe nicio posibilitate, oricât de mică, de surpriză.

Secretul s-a evaporat din cauza unei indiscreţii a lui Bittori. Dându-şi seama că a făcut-o de oaie, a întrebat cu inocenţă jucată:

— Of, dar nu ştiai?

 504 

Un moment greu pentru Nerea, aşezată lângă Quique pe canapea, cu faţa de mincinoasă descoperită şi cu Ikatza în poală. Până atunci, de fiecare dată când venise vorba despre tatăl ei, Nerea îi spusese lui Quique că murise de cancer la plămâni. De fiecare dată mai adăuga câte o înfloritură pentru a face minciuna şi mai credibilă.

Odată descoperit adevărul, Nerea nu mai avea niciun motiv pentru a nu locui împreună. În apartamentul ei, my palace, cum zicea ea, îşi făcuse un adevărat muzeu dedicat tatălui ei şi nu-şi dorea în niciun caz ca în casa ei să aibă parte de vizitatori, întrebări, opinii, mâini care ating, apucă, mânjesc. O expoziţie de relicve paterne, în parte la vedere, în parte (în cea mai mare) ascunsă în spatele uşilor, în dosare, sertare şi dulapuri: fotografii, tăieturi din ziare („ETA ucide un om de afaceri în”, „ETA revendică, toate celelalte partide condamnă, mai puţin Herri Batasuna”), haine şi obiecte care îi aparţinuseră. Cum ar fi? Lumânarea în formă de cactus pe care i-am făcut-o cadou când eram mică, un stilou, cupe de la turnee de ciclism şi de la jocul de cărţi, cămaşa găurită de cele două

gloanţe, facturi de la birou, câteva perechi de pantofi, inclusiv cea pe care o purtase în după-amiaza atentatului. În sfârşit, chestii de genul ăsta, de mare valoare sentimentală, pe care Nerea le primise în parte de la maică-sa, în parte de la Xabier. Şi pistolul.

Fratele ei a avut ideea să dea cămaşa la vopsit. Dacă ar fi fost după

Nerea, ar fi păstrat-o aşa, cu urmele de sânge. Iar după ce Quique a aflat cum murise socrul său, pe care nu apucase să-l cunoască, Nerea n-a mai simţit nevoia de a continua să ascundă de el relicvele, doar că s-a dovedit că el nu voia să aibă în preajmă toate acele dovezi ale unei victime a terorismului. Cel mult fotografiile. Toate celelalte obiecte i se păreau macabre. Nerea nu era dispusă să se despartă de nimic. Atât a lipsit.

Fiecare a continuat să locuiască în propriul apartament, în ciuda faptului că se vedeau frecvent, aproape zilnic, în funcţie de.

Ca de obicei, Quique îşi aşezase telefonul pe masă, lângă farfurie şi era tot cu nasul în el. E sâmbătă, dar afacerile nu se odihnesc niciodată. Şi în timp ce înfuleca din peştele-pescar la grătar, acompaniat cu scoici (Nerea, cod după reţeta restaurantului Portuetxe), semnalul sonor de la WhatsApp l-a anunţat că primise un mesaj. Nimic important, o glumiţă de-a lui Elizalde, un video scurt, de râs, cu un fotbalist chel care tot primea mingi în plină figură. Au fost asociaţi, au rămas prieteni, îşi trimit glume.

 505 

Nerea avea propria teorie:

— Ăsta are chef de distracţie în noaptea asta şi vrea să vadă dacă eşti liber.

— Dacă tu nu te-ai fi certat cu Marisa, acum am fi putut sta toţi patru la masa asta şi să ne spargem de râs.

— Încă mă întreb de ce nu i-am scos ochii.

Se înţelegeau bine. Prietene? Să nu exagerăm. O relaţie numai bună

pentru conversaţii plăcute, pentru a merge din când în când împreună la cumpărături în El Corte Inglés din Bilbao, ba chiar pentru a schimba confidenţe de budoar, dar fără a ajunge la intimităţi. Nu de altceva, dar aveau personalităţi diferite, gusturi diferite şi interese diferite. Aşa că, la un moment dat, în cafeneaua din El Corte Inglés din Bilbao, Marisa, care după părerea lui Nerea era invidioasă uneori, începe să-i spună, nitam-nisam:

— Nu vreau să mă bag unde nu-mi fierbe oala, dar dacă aş fi în locul tău, l-aş ţine mai din scurt pe soţul tău. De-ai vedea cum se dau la el!

Nu s-au mai întors împreună la San Sebastián, Nerea a luat un autobuz, Marisa a mers cu maşina ei. Şi au rămas certate până în ziua de azi.

— A încercat să distrugă căsnicia noastră, iar eu nu-i permit aşa ceva.

— Cum e codul?

— Bun, dar nu prea merge cu vin roşu.

— Păi, să cerem unul alb.

— Elizalde n-o înşală pe tâmpită aia?

— Încontinuu.

— E tipica proastă care face pe deşteapta.

Chelneriţa a adus vinul alb. Voia să-l deguste? Quique i-a zis / ordonat să lase sticla pe masă. Dacă vinul e prost, o s-o cheme.

— Nu mai porţi lănţişorul pe care ţi l-am dăruit, ăla de aur cu frunza de gingko?

— L-am aruncat în Tamisa, în ziua aia în care m-am enervat. Dar stai liniştit, ştiu exact unde a căzut şi-l pot recupera oricând.

— O să-ţi cumpăr altul. Nu vreau să-ţi pierzi interesul.

Atunci se supărase rău de tot, răbufnise în singurătatea camerei de hotel, devreme, mai supărată pe ea decât pe el. Pentru început, să zicem că nu suporta să-l vadă pe Quique pe stradă că face gestul de a-l lua de mână pe fiul pe care nu-l are. La Londra a repetat gestul. Nu o dată, de

 506 

mai multe ori. Ultima dată când a făcut-o, şi care a pus capac pentru ea, l-a văzut de la fereastra hotelului. Quique mergea la o întâlnire de afaceri, la costum, elegant, şi înainte de a trece strada l-a luat de mână pe fiul său invizibil. Bănuia că Nerea îl urmăreşte de la o fereastră de la etajul cinci?

Deja sunt ca mama, care se uită pe geam când plecăm. Şi acea demonstraţie a sfârşit prin a o înfuria.

Nerea a sărit peste desert. El, nu: cafea neagră, budincă şi un pahar de pacharán, comandat după ce s-a asigurat că aveau marca vândută de el.

Ani în şir, Nerea fusese convinsă că Quique era steril. Iar el, demoralizat, îi împărtăşea bănuiala. Ea l-a bătut la cap ca să-şi facă analiza spermei. De ce? Nu ştiu, uneori sunt prea puţini spermatozoizi, sau cei care sunt nu dau din codiţă suficient de repede, şi atunci nu sunt buni la nimic. Rezultatele analizei au demonstrat că sperma lui Quique era de o calitate bună. În orice caz, ea e cea afectată de infertilitate, aşa că se apără:

— Poate că nu ţinteşti tu cum trebuie.

Oricum, Nerea a renunţat să mai caute bărbaţi buni de sămânţă, cu un fizic asemănător cu al lui Quique. Pentru că, normal, dacă iese un copil blond sau negru, cum explici? se gândea să clocească un ou de cuc pentru soţul ei, dar n-a reuşit. Cu toate că a avut parte de bărbaţi de prăsilă pe ales.

De pe o zi pe alta, pe el l-a apucat să ducă de mână fiul pe care nu-l are, pe care niciodată nu-l va avea, cel puţin cu mine. Ştie că jocul ăsta, plăcut pentru el, o modalitate de a-mi reproşa făţiş?, mă scoate din răbdări.

Quique suferea, şi ea suferea, şi se enerva că el suferea.

— Nota, vă rog.

Când a venit momentul de a-i întinde chelneriţei cardul de credit, Nerea a fost mai rapidă. I-a lăsat bacşiş exact cât era preţul sticlei de vin pe care Quique o refuzase. Odată ieşiţi din restaurant, înainte de a intra în maşină, au început să se giugiulească, sărutându-se şi mângâindu-se în semiîntuneric, sub cerul înstelat.

— Uau, n-ai chiloţi.

— Ca să nu mi-i furi.

— Îmi place mirosul tău dintre picioare. Te-aş fute chiar aici, pe loc.

— Nu e un loc bun. Aici apele râului sunt albe.