abia ajunsese în sat şi trebuie să ajungă urgent la părinţi. Ştia că mereu impresiona prin acurateţea limbii basce pe care o vorbea. Poate că în alte circumstanţe l-ar fi târât, vrei, nu vrei, în bar. De data aceasta, înţelegători, nu au insistat. Iar Gorka şi-a putut vedea de drum, cu spatele încălzit de la palmele prieteneşti.
Holul blocului cu mirosul şi penumbra lui dintotdeauna. Brusc, lângă
cele trei trepte, l-a îmbrăţişat, cine?, o siluetă neagră, cu respiraţie urât mirositoare. Don Serapio tocmai plecase de la părinţii lui Gorka.
— Ai venit să fii alături de părinţii tăi în aceste momente grele? Foarte bine, fiule. Văd că ai devenit un adevărat bărbat şi care mai are şi dreaptă
judecată. Maică-ta mi se pare puternică. O femeie de fier, nu? Însă tatăl tău mă îngrijorează.
După câteva clipe, ochii lui Gorka s-au obişnuit cu lumina slabă. A putut distinge fără greutate chipul prefăcut al preotului, strălucirea apoasă din ochii săi. I s-a părut mai scund decât în alte vremuri. S-o fi cocârjat?
— Bietul Joxian! Dumnezeu să-l aibă-n pază. Nu ştiu cum va suporta situaţia asta. Maică-ta mi-a spus că stă toată ziua la grădină. N-a venit nici
399
măcar să mănânce.
— O să mă duc la el.
— Să te duci, fiule, să te duci. Mă rog mult pentru voi şi pentru Joxe Mari. Îl rog pe Dumnezeu să aibă parte de un tratament uman. Să nu te descurajezi, fii puternic. Părinţii tăi au nevoie de tine. Cum o duci în Bilbao?
— Bine.
Preotul, la despărţire, l-a atins pe braţ, aproape de umăr, un gest care la făcut pe Gorka să se gândească la condoleanţe. Tot în negru, dar fără
sutană, şi-a aranjat basca pe cap şi a ieşit în stradă.
Din apartament răzbăteau voci. Voci calme, de femeie. Una sigur era a mamei lui. Cealaltă? Îi era cunoscută. A stat cu urechea lipită de uşă. A lui Arantxa, care zisese că va veni după ce iese de la muncă, nu e. A lui Juani?
A ciulit urechile şi da, soţia măcelarului era şi ea înăuntru. S-a uitat, în semiîntuneric, la ceas. Nu era foarte târziu. Ce să fac? Încremenit în hol, şi-a imaginat că intră în casa părintească şi că maică-sa o să-i reproşeze verde-n faţă că n-a mai fost pe la ei de mult sau că nu sună şi el mai des, şi toate astea sub ochii mamei celui care se sinucisese. Sau l-au omorât? Nu se va şti sigur niciodată. Şi-a zis în gând că eu, acum, nu intru aici nici mort. S-a uitat de-a lungul drumului ca să se asigure că preotul se îndepărtase. A luat-o spre grădină.
L-a găsit pe taică-su în şopron, desculţ, beat.
— Ai venit?
— După cum vezi.
Improvizase o masă, dintr-o scândură aşezată pe o cuşcă de iepuri şi, la fel, o altă cuşcă îi servea drept scaun. Pe masă era un bidon cu vin, acoperit de praf şi pânze de păianjen.
— Nu mă duc acasă până când nu-l beau pe tot.
Joxian n-a părut surprins de apariţia fiului său. Când l-a văzut, a oprit radioul. Era un miros greu acolo, înăuntru. Mirosea a umezeală, a iarbă
putredă şi a vin tare. Iepurii, liniştiţi. Unii dădeau din botic ca şi cum ar fi ronţăit ceva. Dosul mâinilor lui Joxian era străbătut de vine groase. Palme umflate, bătătorite, marcate deja de primele semne de artroză.
— Se ştie ceva despre Joxe Mari?
— Fratele tău e un criminal. Asta e tot ce se ştie. Ţi se pare puţin?
Acum o să aibă parte de pedeapsa pe care o merită, plus câte o să-i mai
400
pună în cârcă nemernicii de la Tribunal, pentru că vor să le dea o lecţie dobitocilor ăstora care umblă cu pistoale. Ama are dreptate. Am fost un tată slab. Probabil că nu s-ar fi ajuns aici dacă i-aş fi dat câteva la timp. Tu ce crezi?
— Cred că în ţara asta prea multe lucruri se rezolvă cu bătaia. Asta e.
Deci, nu se ştie nimic?
— Până n-o să-i înmoaie oasele cu bâta, nu vom afla nimic.
Joxian nu era genul de beţiv sărac, sclavul vinului său zilnic. Încă de tânăr, băuse cu măsură, chiar dacă frecvent. Poate că uneori mai bea câte un păhărel în plus. Dar cum să zică la ce făcea astăzi? O nevoie de a fugi de realitate, un acces de răzvrătire, o autopedepsire pentru că n-a fost un tată cum scrie la carte? Vorbea destul de bine pentru cât băuse. Mintea îi zbârnâia. Nu se scărpina într-o parte. Îşi fixa privirea într-un punct, o ţinea nemişcată destul de mult timp, apoi ducea brusc paharul la gură, îl dădea pe gât fără să-l savureze, clătinând din cap. Gorka, rămas în prag, îl urmărea cu pieptul plin de compasiune, dar şi cu oarecare scârbă. Omul ăsta ar bea astăzi un ocean de vin. Picioarele vineţii, umflate, deformate.
— Tu n-ai nicio treabă cu gruparea, nu?
— Nu, aita. Lucrez la radio, am salariul meu, nu fac rău nimănui.
— Vezi să n-o iei pe urmele fratelui tău. Ai văzut la ce te-ar duce.
Doamne Dumnezeule, câţi ani de puşcărie îl aşteaptă! E mânjit cu sânge din cap până-n picioare. Ai auzit de câte e acuzat? Nu cred c-am să-l mai văd vreodată liber. Şi de-aş mai trăi douăzeci, treizeci de ani. Nici vorbă! O
să fiu sub pământ.
Ca să blocheze un suspin, s-a grăbit să mai ia o duşcă. Au tăcut amândoi, tată şi fiu, îndelung, fără să se uite unul la celălalt. Brusc:
— Te-ai întâlnit cu ama?
— Am venit direct aici.
