se căsătorească fără ştirea părinţilor lui. Ramuntxo s-a opus.

 500 

— Nici vorbă. Dacă nu vrei să vină, nu-i inviţi. Nici mama nu va veni, are aproape nouăzeci de ani şi nu se mai recunoaşte în oglindă. Dar trebuie măcar să-i anunţi pe părinţii tăi.

— Ştii bine că n-am curajul.

— Ascultă-mă. Nu-ţi clădi viaţa pe minciună şi pe lucruri trecute sub tăcere. E cel mai rău, te asigur.

— Dacă o fi să fie, o să-i anunţ în scris, bine? La telefon o să mi se înmoaie genunchii.

Le-a scris o notă care, în ciuda conciziei, i-a luat o întreagă după-amiază

ca să o scrie. Ramuntxo a citit-o la cină şi i-a dat undă verde, după ce i-a sugerat câteva mici schimbări. Cu o săptămână înainte de nuntă, Gorka şi-a luat inima în dinţi şi a pus la poştă scrisorica pentru părinţii lui. N-a primit răspuns. Aşa că a considerat de la sine înţeles că părinţii săi îl repudiaseră, că erau înspăimântaţi de-a dreptul şi că mureau de ruşine, că

nici nu mai îndrăzneau să iasă din casă.

Proaspăt căsătoriţi, Gorka şi Ramuntxo au coborât treptele primăriei zâmbitori, ţinându-se fericiţi de mână. La capătul treptelor îi aştepta obişnuita ploaie de orez. Unele dintre maşinile care treceau pe acolo claxonau festiv. Invitaţii au strigat: să se sărute, să se sărute, stârnind o hărmălaie care atrăgea privirile trecătorilor. Din nou îmbrăţişări şi urări de bine. Gorka avea părul plin cu boabe de orez. I-au atras atenţia şi el a încercat să le scuture cu mâna. Brusc, uitându-se întâmplător spre estuar, i-a văzut. Pe cine? Pe cine crezi? Familia lui, pe trotuarul de vizavi, stând toţi trei uşor retraşi, ca şi cum s-ar fi temut să atragă atenţia, maică-sa ocupată cu scaunul cu rotile, iar taică-su cu nelipsita bască şi cu bluza petrecută pe după umeri.

Ramuntxo a observat reacţia ciudată, brusca schimbare la faţă, semne că ceva grav i se întâmpla soţului său.

— Ce e?

— Sunt aici.

S-au dus la ei. Ramuntxo, jovial, Gorka uluit, grav, timid.

— Aţi venit.

Miren, pe un ton melodios, dând energic, ca de obicei, din cap:

— Cum să nu venim la nunta fiului nostru? El e ginerele meu?

Mândră, întinzând puţin gâtul, s-a lăsat sărutată pe un obraz. Şi s-a grăbit să-i pună lui Ramuntxo o întrebare în limba bască, pentru a-l

 501 

verifica, o ştiu eu prea bine. Ramuntxo a răspuns, făcându-i pe toţi să

râdă, mai puţin pe Gorka, fireşte, care continua să aibă o faţă ca de înmormântare. De ce? I se făcuse atât de milă de taică-su, cu zâmbetul lui stins, cu ochii umezi, încremenit lângă parapet, fără să ştie ce să facă, ce să spună, ca şi cum ar fi ajuns brusc pe o altă planetă.

Miren a intervenit repede, mustrătoare:

— Joxian, sper că n-ai de gând să plângi.

În scaunul cu rotile, Arantxa era întruchiparea mută a bucuriei. Îşi flutura mâna sănătoasă, ţipa fără sunet, râdea în hohote cu ochii.

Ramuntxo s-a aplecat şi a sărutat-o pe frunte plin de efuziune. Apoi l-a cuprins în braţe, bătându-l uşor peste spate, pe Joxian, care-i ajungea abia până la nodul cravatei. Iar la final, elegantul ginere a avut fericita, plăcuta, isteaţa idee de a afirma că se bucura să aibă o soacră atât de frumoasă.

Miren, fără să-şi mai încapă în piele de satisfacţie:

— Am venit la Bilbao ca să mă mândresc cu fiul meu. Mi-am cumpărat până şi pantofi.

Toate privirile s-au îndreptat către picioarele ei.

Au venit taxiurile. Miren, imediat după ce a urcat în maşină, l-a luat pe Gorka de braţ şi aşa au intrat amândoi în restaurant. Deci familia a participat la petrecere? Ce întrebare! Normal.

Proaspăt căsătoriţii s-au aşezat unul lângă celălalt. În dreapta lui Ramuntxo era un scaun gol, cel al fiicei lui, aşa cum le-a explicat invitaţilor, atunci când a ţinut un scurt discurs. În stânga lui Gorka s-a aşezat Miren, cea care la un moment dat i-a dat fiului ei, pe sub masă, un plic cu o mie de euro, cadoul nostru de nuntă. Mai puţin de atât, a zis, i se părea puţin. Apoi i-a şoptit la ureche:

— Joxe Mari m-a rugat să-ţi transmit urările lui de bine.

 502 

117. FIUL INVIZIBIL

Quique, la patru ace. Costum, cravată şi accesoriul neaşteptat, distonant, pantofii sport, de marcă, pentru că aşa are el chef. Iar Nerea, cu marginea de jos a fustei căzându-i la vreo zece centimetri deasupra genunchilor. Ruj trandafiriu, ochi rimelaţi, ciorapi plasă şi pantofi cu toc.

Dacă se holbează, să se holbeze. Încă de când se cunoscuseră, de la sfârşitul secolului trecut, s-au bucurat amândoi de astfel de momente în care se mişcau / arătau liberi, provocatori, plini de bani. Întruchipau focare juxtapuse de parfumuri în expansiune.

Au primit, bună, suntem cutare şi cutare, o masă între doi dintre pilonii care susţin grinzile de lemn. Un loc bun, departe de uşa bucătăriei şi de intrarea în restaurant. Ce zi era? Sâmbătă, nouă şi jumătate seara. În acea după-amiază, Quique aflase că una dintre investiţiile sale făcută anul trecut, într-o afacere cu conserve de ardei aşa-zis de Lodosa (aşa-zis? Păi, sunt aduşi, la preţ mult mai mic, din Peru), se soldase cu pierderi importante. Îi povestea lui Nerea la adăpostul unui zâmbet cinic, care-i dezvelea dantura impecabilă. Restaurantul Portuetxe, cu specific grill, era plin.

Quique, cu meniul în mână, explicativ, povestitor:

— Când eram copil, în zona asta erau doar patru, cinci case pierdute-n câmp. Veneam cu alţi copii la pescuit, cu undiţe făcute din beţe de alun, dar în rest aveam toate instrumentele necesare. Ca momeală foloseam firimituri de pâine. Dar nu pescuiam chiar aici, pentru că în zona asta râul era alb, dar alb-alb, îţi jur, din cauza fabricii de lapte, ci mergeam dincolo de Cilveti, ăia care cumpărau fier vechi. Prindeam chiar şi păstrăvi.

Nerea a sugerat aperitivele, iar Quique, fără să o fi ascultat, a fost de acord. Când a văzut pe masă platoul de andive cu somon şi raci, a întrebat surprins:

— Tu ai comandat mizeria asta?

Iar Nerea a răspuns că da, iubitule, şi atunci el a zis că se mulţumeşte cu papara cu ciuperci. A refuzat sticla de vin roşu de 45 de euro. A amuşinat vinul din pahar, clătinând din cap, a degustat cu ochii închişi şi l-a refuzat cu dispreţ. I-au adus altă sticlă. A repetat ritualul cu mirositul şi degustatul şi, până la urmă, a acceptat vinul, profitând de moment pentru

 503 

a-i da chelneriţei o lecţie de enologie, pe un ton voit pedant şi plin de emfază. Au ciocnit paharele. Nerea:

— Îţi citesc gândurile. Primul vin era bun.

— Normal. Ba chiar mai bun decât ăsta. Dar faţă de servitorime, e de preferat să adopţi o atitudine de superioritate ierarhică. Acum, cei de la bucătărie sunt ca pe jar. Vor da totul ca să ne mulţumească. Bineînţeles.

Viaţa lor depinde de asta. Şi ne vor aduce tot ce e mai bun din toate câte vom comanda.

— Sau vor scuipa în farfurie. Dacă văd vreo urmă de spumă în salată, nici n-o gust.

— Ce gust au andivele?

— De andive. Dar ciupercile?

— De ciuperci.