— Nu trăieşti singur.
— M-a apucat o ură cumplită. E ca şi cum aş avea urzici pe sub piele.
Arantxa, viaţa mea, spune-mi ceva care să înlăture ura asta care mă
răscoleşte. Să urăsc e ultimul lucru pe care am vrut să-l fac în viaţă.
— Varsă-ţi amarul, protestează, dar nu striga. După ce-ai ieşit din casă, mut. Ne-am înţeles? Nu mă băga în încurcături. Mergem la înmormântare, spunem condoleanţe. Să nu ne pierdem decenţa.
— La cum mă simt, îţi dai seama că nu pot merge la ai tăi. Mai bine du-te tu cu copiii.
— Nici nu vreau să vii. Mai lipseşte doar să spui ceva de fratele meu şi să începi să te cerţi cu mama, la cât de fanatică a devenit.
— Bietul ei copil puşcăriaş, un criminal sadea.
— Bine, lasă. Mi-ai promis să nu deschizi niciodată subiectul de faţă cu părinţii mei. Copiii au tot dreptul să-şi vadă bunicii.
367
În jur de unu şi jumătate, Arantxa a ieşit din casă cu copiii, îmbrăcaţi de duminică, parfumaţi, curaţi. Ainhoa s-a apropiat de tatăl ei ca să-l pupe.
Endika, din spate, pe un ton respectuos:
— Eşti trist, aita?
— Foarte trist.
— Pentru ce i s-a întâmplat lui Manolo?
— Deci te-ai uitat.
— Numai cu un ochi.
L-a îmbrăţişat pe băieţel, a îmbrăţişat-o pe Arantxa, i-a însoţit pe toţi trei până la uşă, i-a urmărit cu privirea până au coborât prima parte a scărilor şi, când s-au întors ca să-i spună la revedere, le-a trimis bezele.
368
89. AERUL DIN SUFRAGERIE
Dacă ar şti Miren. Ce să ştie? Că nepoţii ei, când nu era cu ei, uneori îi ziceau amona rea. Degeaba se chinuia Arantxa să-i facă să-şi schimbe părerea. Îşi dădea seama: dacă e cazul, vor tăcea, dar n-am cum să-i împiedic să simtă ceea ce simt.
Până şi la micuţa Ainhoa, pe punctul de a împlini patru ani, se simţea că
o respinge pe amona Miren, respingere care, în cazul lui Endika, putea deveni, în funcţie de împrejurări, ostilitate făţişă.
Cu Angelita şi Rafael, lucrurile stăteau exact invers. În primul rând pentru că stăteau mai mult cu copiii, îi vedeau zilnic, aveau posibilităţi mai mari de a-i distra şi de a le oferi dragoste. Dar şi pentru că erau blânzi de felul lor, generoşi, distractivi, fără asprimea şi severitatea obişnuite la Miren, chiar dacă nu din rea-voinţă, ci pur şi simplu pentru că aşa era ea şi aşa fusese mereu, dură şi fără răbdare, cu copiii ei, cu soţul ei, de fapt cu toată lumea.
Cât despre aitona Joxian, adevărul e că nu prea conta. Mă rog, nu conta deloc. De regulă, Ainhoa şi Endika îl vedeau o dată sau de două ori pe lună; dar şi când îl vedeau, el stătea nemişcat pe scaun, insipid, tăcut, nu propunea nimic niciodată, şi de multe ori era ca şi cum nu ar fi fost acolo.
— Poate că nu are nimic de zis.
— Aita zice că e aşa pentru că osaba Joxe Mari e la închisoare.
— Se poate.
În joia cu atentatul din Rentería, când Arantxa a ajuns cu copiii la casa părinţilor ei, aitona Joxian încă nu se întorsese de la Pagoeta, aşa că Miren era supărată.
A deschis uşa. Bucurie? Deloc. Din contră, încruntarea aia nesuferită, sclipirea furioasă din ochi.
— Am crezut că e taică-tu. Încă n-a venit de la bar. Da’ îi zic eu vreo două.
Apoi i-a băgat în seamă şi pe copii, dar cu o drăgălăşenie reţinută, aşa cum era, în papucii ei de casă scâlciaţi, cu şorţul de bucătărie plin cu pete de umezeală. Chiar nu-i trece prin cap să se aranjeze puţin, să fie mai blândă, să le spună copiilor ceva care să-i facă să râdă şi să capete
369
încredere în ea, să aibă pregătite nişte cadouri, o surpriză?
Nici măcar nu se apleacă destul încât să o pupe fără greutate. Iar lui Endika îi şi reproşează că a intrat în casă fără să salute.
— Ţi-ai înghiţit limba sau ce?
Pe fetiţă a întrebat-o cine i-a făcut coada aia atât de urâtă, iar pe Arantxa:
— Soţul tău nu vine?
— Nu se simte bine.
Nici măcar nu întreabă dacă e bolnav, ori dacă s-a lovit, nimic. Cum aşa? Nu-i vine. Dacă încerci să scoţi de la ea chestii mai intime, se apără
