— Nu plânge, stai aici, vin imediat.
Şi a ieşit.
În dreptul clădirii cu numărul 7, explodase scuterul. Manolo? Nu se vedea. În schimb bărbatul care-i era gardă de corp, da, aşezat pe asfalt, cu spatele sprijinit de o maşină, cu faţa neagră. Maşini lovite. O scurtă, grea, fumegândă linişte. Apoi primele voci, ţipetele unei femei, oameni (vecini) care se apropiau să vadă / ajute.
Şi Manolo?
Acolo. Unde? Între două maşini, întins peste propriul său sânge, mult sânge. Negru din cauza exploziei, care îl lovise în plin. Aproape gol, mai rămăsese pe el numai lenjeria intimă. I se vedea ceasul, la una dintre încheieturi. Pâinea, proaspăt cumpărată, ruptă în două.
Guillermo n-a avut de ales, a trebuit să treacă, cu copilul în braţe, nu te uita, nu te uita, pe lângă locul atentatului, pe lângă mort şi pe lângă garda de corp care continua să stea jos, înainte ca poliţia să ajungă şi să închidă
accesul pe stradă.
— Te-ai uitat? Spune-mi sincer.
365
— Nu, aita.
— Juri?
— N-am văzut nimic.
Pe drum, s-au întâlnit cu Arantxa, care venea grăbită, cu privirea speriată.
— Sunteţi bine? Ce s-a întâmplat?
— Manolo.
— Ce?
— Manolo.
Deschidea gura şi nu putea rosti altceva decât Manolo.
— Manolo Zamarreño?
A încuviinţat, continuând să strângă copilul în braţe. N-a fost nevoie de explicaţii. Arantxa, stupefiată, s-a lovit cu palma peste frunte. Nu şi-au mai zis nimic. S-au grăbit să urce în apartamentul lor, acolo unde Arantxa, panicată, o lăsase pe fetiţă singură şi uitase pornit fierul de călcat. După
puţin timp a început să răsune, mai întâi departe, apoi tot mai aproape, deja în cartier, prima sirenă.
A sunat telefonul. Angelita. Voia să ştie ce se întâmplase. Teribilă
detunătură. Arantxa, cu copiii lângă ea, i-a spus fără să-i spună, i-a zis fără
să-i zică, avertizând-o că nu era singură, iar soacra ei, dându-şi seama de situaţie, i-a zis că a înţeles foarte bine.
Guillermo şi-a proţăpit suferinţa / indignarea în bucătărie, precum cineva care înfige un ţăruş în pământ şi nimeni nu mă mai mişcă de aici, aşezat la masă, cu capul în mâini. Arantxa, urmată în linişte de copiii intimidaţi, s-a retras în camera lor. Tatăl lor gemea înspăimântător.
Arantxa a luat radioul cu ea. Cu urechea lipită de aparat, cu volumul dat la minimum, a primit confirmarea definitivă: atentat cu bombă, cartierul Capuchinos, un mort.
I-a împletit părul în coadă lui Ainhoa. I l-a desfăcut. I l-a împletit din nou. Mai erau două ore până când trebuiau să plece la masă la părinţii ei şi îi prindea bine să facă ceva, orice, ca să-şi umple timpul, să se liniştească, să se dăruiască total alinării, imensei alinări, offf, de a fi cu copiii ei, de a-i putea atinge şi simţi, de a-i şti sănătoşi şi la adăpost.
Endika, stând tăcut lângă ea, se ţinea de fusta ei aşa cum cineva se ţine de bara unui autobuz urban. Când Arantxa s-a îndepărtat câţiva paşi, ca să
ia dintr-unul dintre sertarele comodei săculeţul cu agrafe, băieţelul a
366
urmat-o. La întoarcere, la fel, fără să-şi ia mâna de pe fusta ei.
Prin uşa întredeschisă ajungeau, aproape inaudibile, la intervale neregulate, gemetele tot mai slabe, acum mai degrabă înfundate decât ascuţite, ale lui Guillermo. La început, gândindu-se la copii, Arantxa a vrut să închidă uşa. Dar a renunţat imediat la idee. Lasă să audă, să afle, să ştie în ce fel de ţară le-a fost dat să crească.
În bucătărie, Guillermo vorbea printre înjurături de politică. Denigra naţionalismul, cel care otrăveşte conştiinţele, zicea, care-i aruncă pe mulţi tineri basci pe drumul crimei. Găsise vinovaţii: lehendakari, cu limba lui de şarpe, episcopul ipocrit, toţi abertzales burduşiţi cu sânge străin şi blestemaţii de vecini trădători care le spun celor din ETA la ce oră trece victima printr-un loc sau prin altul. Dispreţuitor, batjocoritor:
— Aveţi un spaniol printre voi şi îi puteţi veni de hac când se duce după
pâine. Că are familie, că e tată? Trebuia să se gândească înainte de a candida în funcţia de consilier. Că e un om bun şi n-a omorât o muscă în toată viaţa lui? Bine, contează că e dintr-un partid spaniol, care ne oprimă
şi, în plus, asta e o zonă de conflict.
Isuse Cristoase şi Doamne-Dumnezeule, sper că nu vorbeşte cu fereastra deschisă. Arantxa a vrut să se asigure.
— O să te audă.
— N-au decât să mă audă.
Geamul de la bucătărie era închis.
