— Dacă sunt răi, atunci trebuie cu atât mai mult să îţi iei nişte precauţii.
— Eh, să vină. Îi invit chiar şi la cină. Şi dacă mă mai calcă mult pe bătături, anul ăsta îi las şi fără donaţia de sărbători. Ca să-şi dea seama cine e Txato. Sunt mai basc decât ei toţi la un loc. Şi ei ştiu foarte bine.
Până la cinci ani nu ştiam nicio boabă de spaniolă. Tatălui meu,
353
odihnească-se-n pace, i-au distrus un picior cu o rafală de mitralieră, pe frontul din Elgueta, în timp ce apăra Ţara Bascilor. Până şi la bătrâneţe, strângea din dinţi de fiecare dată când avea crampe musculare. Ce, te doare? îl întrebam. Băga-mi-aş piciorul în Franco şi în curva de mă-sa! ne răspundea. A stat trei ani în închisoare şi a fost un miracol că nu l-au executat.
— Ce vrei să spui cu toate astea, aita? Tu crezi că ETA ţine cont de ce i s-a întâmplat bunicului?
— Păi, futu-i, nu zic ei că apară poporul basc? Dacă nici eu nu sunt basc, atunci cine naiba e?
— Aita, te rog. Trebuie să-ţi intre în cap că ETA este, cum să zic, un instrument de acţiune.
— Dacă vrei să nu te înţeleg, ţine-o tot aşa.
— ETA trebuie să acţioneze încontinuu. Nu are altă variantă. Deja a căzut în automatismul activităţii oarbe. Dacă nu face rău, nu există, nu are niciun rol. Acest mod mafiot de funcţionare este mai presus de voinţa membrilor organizaţiei. Nici măcar şefii ei nu se pot sustrage. Da, sunt de acord, iau decizii, dar asta e doar în aparenţă. Sunt obligaţi să le ia, pentru că acest vehicul al terorii, odată ce a prins viteză, nu mai poate fi oprit. Mă
înţelegi?
— Deloc.
— Citeşte ziarele şi vei vedea.
— Cred că le dai prea multă atenţie.
— L-au omorât cu sânge-rece pe Yoyes, cel care a fost şeful grupării. N-au nicio milă ei între ei şi vrei să aibă faţă de tine pentru că tatăl tău a luptat, acum cincizeci de ani, într-un batalion de basci? Haide, fii serios!
Chiar mă îngrijorează naivitatea ta.
— Fiule, eu n-am făcut studii înalte, ca tine. Tot ceea ce-mi spui mi se pare o filosofie. Eu pur şi simplu nu pot înţelege cum nişte indivizi care susţin că apără poporul basc pot să ucidă cetăţeni basci. Vor să elibereze Ţara Bascilor, omorând basci. E altceva că omoară agenţi ai Gărzii Civile sau venetici. Sigur că şi asta e rău, dar măcar are sens în logica unui terorist.
— Nu există nicio logică. Totul e o nebunie şi, probabil, o afacere.
— Eu zic să aşteptăm să se liniştească apele. Va trece timpul, vor uita de mine. O să vezi. Că nu mă salută unii din sat? Mă doare undeva de ei.
354
Uite, singura chestie care mă supără e că nu mai merg cu bicicleta în fiecare duminică. În afară de asta, n-am niciun fel de problemă.
Maşina lui Aránzazu a coborât panta cu viteză mică. Bittori s-a dat jos prima. A privit, supărată, în sus şi i-a văzut pe soţul şi pe fiul ei în balcon.
N-a aşteptat până să ajungă în apartament. Din stradă, fără să-i pese că ar fi putut-o auzi vecinii:
— Mi-am dat seama că l-aţi cumpărat fără să mă întrebaţi.
Txato, în şoaptă, către Xabier:
— De ea chiar că mă tem! E plină de personalitate.
355
86. AVEA ALTE PLANURI
Întins în pat, auzea ploaia. O rumoare cenuşie care părea să-i spună: Txato, Txato, trezeşte-te, ridică-te şi vino afară să te uzi. Poate din cauza vremii urâte de afară, sau a luminii slabe ce răzbătea prin perdele, producându-i o stare de leneveală, îngreunându-i pleoapele, sau pentru că, odată anulată întâlnirea cu clientul din Beasáin, nu avea mare lucru de făcut la birou în această după-amiază, şi-a prelungit siesta mai mult decât de obicei. Cum adică? Adică a dormit o oră întreagă, fără vise, fără griji, în timp ce în alte dăţi douăzeci sau treizeci de minute de somn îi erau mai mult decât suficiente.
Stând pe marginea patului, i-a venit cheful de o ţigară, dar nu. Scăpase de dependenţă, chiar dacă uneori îl mai încerca pofta. Trecuseră o sută
paisprezece zile de când fumase ultima ţigară. Ţinea evidenţa şi asta îl ajuta să se simtă tot mai mândru de sine cu fiecare zi care trecea. În familia lui, existaseră câteva cazuri de cancer de plămâni şi de esofag. La fel şi în familia lui Bittori. Plus în sat. Nu voia să aibă aceeaşi soartă. Avea alte planuri.
S-a încălţat. Şi acum? Întrebare fără sens pentru un om care dacă ar fi fost burlac şi-ar fi petrecut viaţa la birou. Trebuie să fii mereu pe fază. Nu te poţi încrede în angajaţi, nu-i poţi lăsa de capul lor. Dacă sună cineva la telefon? Brusc, l-a cuprins graba. Graba? Mai degrabă remuşcările pentru că pusese, pentru mai bine de o oră, patul mai presus de muncă. A aranjat cuvertura cât de bine a putut, pentru ca Bittori să nu-l certe mai târziu.
În salon, pe masă, ziarul rămăsese deschis la pagina cu integrame, alături de ochelarii săi de citit. Dacă nu ar fi dormit atât, poate că ar fi încercat să o încheie. Nenorocita aia de insulă filipineză din patru litere, peste care a mai dat de câteva ori, dar nu reuşea nicicum să-i reţină
numele. Fruct des întâlnit în văile Pirineilor. Naiba ştie. Întinsă pe canapea, cu braţele încrucişate, Bittori l-a auzit venind şi a deschis cu greu ochii. Că ce oră e.
— Aproape patru.
— Dar ce-ai păţit? Te-ai sudat de pat?
În bucătărie, dezamăgire: în cafetieră nu era cafea, doar o rămăşiţă de la micul dejun, rece. Txato a bombănit. Bittori, care doarme fără să
356
doarmă, care niciodată nu doarme de tot, nici măcar noaptea, l-a auzit.
— Îţi fac acum.
