Gata cu maltratările. Dimineaţă i s-a dat voie să se spele. În timp ce se îmbrăca, un agent al Gărzii Civile i-a vorbit frumos. Chiar credea că, la vârsta lui, avusese rost să intre în ETA, pentru ca să stea o groază de ani în puşcărie, să-şi arunce tinereţea la gunoi şi să-i faci pe părinţii tăi să sufere, în loc să te bucuri de viaţă, să-ţi întemeiezi o familie şi chestii de felul ăsta? I-a oferit o ţigară.

— Nu fumez.

În aceeaşi dimineaţă, a fost dus în biroul judecătorului de la Tribunalul Naţional. Joxe Mari simţea în piept o bilă de ură. O bilă tare, fierbinte. N-

 431 

am mai simţit aşa ceva, nici măcar când făceam atentate. A refuzat avocatul din oficiu. A cerut un avocat care să aibă aceeaşi ideologie ca şi el, un expert în apărarea deţinuţilor din ETA. După o lungă dezbatere, au chemat o avocată şi a început interogatoriul. La prima întrebare, Joxe Mari s-a repezit să spună că fusese torturat. Judecătorul şi-a dat ochii peste cap.

— Deja începem…

I-a sugerat agasat, în timp ce frunzărea documentele, să depună o plângere la tribunal. A adăugat că acela nu era nici locul şi nici momentul potrivit pentru aşa ceva. Joxe Mari s-a simţit neputincios şi bila de ură

continua să-i crească în corp şi, până la urmă, îi era totuna. A negat acuzaţiile şi, ca să scape odată de tot circul acela, a spus că e gata să facă

declaraţii, apoi a răspuns scurt, sec, cu puternicul său accent basc.

După încheierea declaraţiilor, l-au dus din nou în beci. L-au lăsat mult timp singur, în aşteptarea dubei care avea să-l ducă la închisoare. Mirosea a igrasie, a aer stătut. Pe perete, surpriză, erau fraze scrise în limba bască, acronimul ETA şi conturul Ţării Bascilor, în jurul lozincii Gora Euskadi askatuta. Ce păcat că nu avea la îndemână ceva de scris! L-a cuprins un soi de bucurie, poate pentru că nu se simţea singur, deşi era singur, ştiu eu ce vreau să zic. A început să cânte, mai întâi în şoaptă, apoi cu voce tare: Hegoak ebaki banizkio…

 432 

102. PRIMA SCRISOARE

„Dragă Joxe Mari.” Dragă? Ce grozăvie! A tăiat cuvântul imediat ce l-a văzut scris. În faţa lui Bittori, pe perete, atârna fotografia lui Txato. Stai liniştit, încercam şi eu. Hârtia rămăsese profanată de acea formulă de adresare nesinceră. Bittori a luat o altă coală din teancul ce zăcea într-o parte a mesei. Scria aplecată mult în faţă, într-o poziţie incomodă. Doar aşa putea suporta durerea de burtă care o chinuia încă de la sfârşitul după-amiezii. Ikatza moţăia, la mică distanţă, pe una dintre pernele de pe canapea. Din când în când, îşi deschidea ochii. Din când în când îşi lingea lăbuţele. Era trecut de douăsprezece şi jumătate noaptea.

„Bună, Joxe Mari.” Câtă afectare! „Kaixo, Joxe Mari.” S-a strâmbat.

Cuvintele încercau să mimeze o încredere pe care n-o aveau. Până la urmă, s-a limitat la a-i scrie numele, urmat de două puncte. A fost tentată, din trufie?, să se prezinte drept Nebuna, căci aşa mi se zice în familia lui.

Ştia de la Arantxa, cu care se întâlnea des pe stradă şi fata era întotdeauna însoţită de îngrijitoarea aceea, cu trăsături de băştinaş din Anzi, care o scoate la plimbare. „Părinţii mei îţi zic Nebuna, dar nu-i băga în seamă.”

Bittori s-a gândit că dacă ar fi dezvăluit acea confidenţă, i-ar fi învrăjbit pe cei doi fraţi. N-a dezvăluit-o. În schimb, a scris: sunt Bittori, îţi aminteşti de mine, nu vreau să-ţi provoc necazuri, crede-mă că am scăpat de ură etc. A recitit paragraful dezgustată, dar ce vrei? Scrie mai departe, apoi, dacă va fi cazul, vei corecta.

Pe o altă foaie îşi notase subiectele despre care voia să scrie. Nu erau multe. Nici nu avea de gând să se întindă prea mult. Eu să mă strofoc şi el să nu-mi răspundă. Totuşi, de câteva zile încoace, acele câteva subiecte o făcuseră să fie încordată şi şovăitoare, nesigură şi nedormită. A trecut direct la subiect. Că nu-i purta ranchiună. De ce îi scria? Pentru a afla cât mai detaliat cum murise soţul ei. Mai ales cine îl împuşcase. Mai mult: era gata să ierte, dar cu o condiţie. Care? El să-i ceară iertare. A precizat că nu era vorba de un ordin, ci de o rugăminte. Scriind asta, nu se înjosea prea tare? Nu-i păsa. A scris că mai are puţin de trăit pentru că e bolnavă. A şters imediat fraza. Exact atunci a simţit încă un val de durere. Probabil că

Ikatza a simţit ceva, pentru că s-a trezit alarmată.

„Vârsta pe care o am mă face să cred că nu mai am mult de trăit.” A

 433 

recitit. Da, cuvintele astea sunau mai discret. Adevărul i se părea prea dur.

Dacă-i spun adevărul, va crede că-l mint. Sau mai rău: că vreau să-i stârnesc mila. Adevărul îl ştia doar ea. Nu-l ştiau nici măcar copiii ei, deşi s-ar putea ca Xabier să bănuiască el ceva. De n-ar fi aşa, de ce tot insistă

să mă duc la oncolog? Să dea vina pe vârstă era mult mai puţin înspăimântător. Cu siguranţă că atunci când el va citi pasajul respectiv, se va gândi la maică-sa, la fel de bătrână ca Bittori. Asta o să-l înmoaie. Şi, fireşte, i-ar fi foarte recunoscătoare dacă, înainte de a o coborî în mormânt, el i-ar spune împrejurările în care a murit Txato. Are nevoie să

ştie, atâta tot.

A ajuns şi la momentul delicat în care trebuia să-i spună că nu mai avea rost să se mintă, că Txato, în ziua în care l-au / l-ai omorât, când a venit acasă la prânz, i-a spus că-l văzuse pe Joxe Mari şi că a vorbit câteva clipe cu el. Şi chiar dacă ea n-a fost prezentă la proces, pentru că nici n-o anunţaseră măcar, a aflat din sentinţă că participarea lui Joxe Mari la crimă fusese dovedită. A şters. La moartea soţului ei. „Te rog din inimă să-mi spui versiunea ta asupra faptelor.” Dacă nu avea chef să scrie, ea era gata să vină la puşcărie ca să stea de vorbă cu el, şi aşa nici nu vor rămâne dovezi scrise, dacă asta-i problema. Singura ei dorinţă, a repetat, era să

cunoască adevărul şi să ierte, înainte de a muri. A tăiat fraza. Să se roage de iertare şi ea să-l ierte pe loc, ca să poată muri împăcată.

Bang, bang, ceasul de perete a bătut ora două. Bittori recitea scrisoarea presărată cu tăieturi. O să o trec pe curat mâine-dimineaţă. Şi atunci a simţit primul val de greaţă. Văleu, măiculiţă! Apoi, imediat, încă

unul. La al treilea, a vomitat pe masă, nu s-a putut abţine, peste scrisoare, bineînţeles, dar şi peste o parte din teancul de coli. Plecând de lângă masă

a căzut, sau s-a lăsat să cadă, nu mai ştie exact. În schimb îşi aminteşte, asta da, că împunsătura din stomac a fost atât de puternică încât a trebuit să stea pe covor în poziţie fetală. Dar asta n-o s-o facă să creadă în Dumnezeu, aşa cum se întâmplă cu alţi oameni când se trezesc dinaintea marii bezne. Ce e cu asta? Dacă mor, mor. A încercat să se târască până la telefon, era acolo, aproape, la trei metri, pe comodă, şi totuşi atât de departe. Departe? De neajuns. De data asta nu mai scap. Eu aici, auuu, rămân. Copiii mei. Înainte de a leşina, a văzut-o pe Ikatza, care se apropiase ca să se frece de faţa ei. Pisica i-a atins fruntea cu blana ei neagră şi cu coada moale. Ikatza cea silenţioasă, Ikatza neagră, Ikatza

 434 

frumoasă. S-ar putea ca tu să fii ultimul lucru pe care-l mai văd în viaţa mea.

S-a trezit pe la vreo zece, cu salonul inundat de lumina matinală.

Durere? Nici urmă. Din enigmele corpului. A făcut curat pe îndelete, dozându-şi efortul. Ca nu cumva să. A deschis uşile şi ferestrele ca să

aerisească. L-a sunat pe Xabier şi au vorbit vreo cinci minute despre tot soiul de nimicuri. Apoi a sunat-o pe Nerea şi au vorbit vreo jumătate de oră despre tot soiul de nimicuri. N-a mâncat nimic de prânz. Nu îndrăznea.

A ciugulit dintr-o sfeclă elveţiană, o bucăţică de cartof fiert, ce rămăsese de la cină, pentru că, înainte de orice, nu-i place să arunce mâncare, dar degeaba. Cum aşa? Se temea să nu-i dea de furcă stomacului mâncând alimente solide. Până la urmă, ca să-şi alunge foamea, şi-a făcut un ceai de muşeţel.

Să meargă în sat înainte de cinci? Nu prea avea sens. Joxian e dintre cei care-şi fac siesta, aşa că, de obicei ajunge la grădină pe la jumătatea după-amiezii. Prima dată, Bittori l-a aşteptat ascunsă printre copaci, pe celălalt mal al râului. Mai apoi şi-a dat seama că putea să-l vadă şi de pe pod, printre aluni. Podul era aproape de staţia de autobuz, aşa că nu mai bătea atâta drum. Tot ce-şi dorea era să-l vadă venind. Faza era că pentru a nu da ochii cu ea, Joxian se închidea în şopron; nu mă prosteşte el pe mine, dar nici n-am chef să mă apuc să-l strig în gura mare, asta ar mai lipsi.

O clipă i-a trecut prin minte că s-ar putea ca Joxian să nu accepte scrisoarea. O să aibă curajul? E destul de nătăfleţ. Aşa a fost încă de tânăr.

A scos plicul din poşetă. Să-l lase acolo. Unde? Pe una dintre cuştile iepurilor. De parcă i-ar fi scârbă să o atingă.

— O să i-o dau lui Miren, din partea ta, bine? Mai departe, nu mă

amestec. Ea e cea care se duce la el.

— Tu nu-ţi vizitezi fiul?

— Eu? Rar.

În primele dăţi când Bittori l-a vizitat la grădină, Joxian s-a purtat aspru, cu o brutalitate pe care Bittori nu ştia dacă să o pună pe seama timidităţii sau iritării. Pentru că omul ăsta nu e ceea ce se cheamă ranchiunos. Nu e capabil să urască. Cum să fie capabil? Şi tot luându-l cu binişorul, chiar dacă bietul de el se simţea tare stingherit, a reuşit să-i mai îndulcească

asprimea.

Joxian, cu faţa roşie (de la vin?), a arătat cu bărbia spre scrisoare:

 435 

— O să am necazuri din cauza asta.

— I-aş da-o eu direct soţiei tale, dar ceva-mi spune că nu ar vrea să mă

vadă în faţa ochilor, chiar dacă nu ştiu să-i fi făcut ceva rău.