Rămăseseră fără om de legătură. Nu li se mai trimiteau arme. Txopo a

 423 

trebuit să apeleze la părinţii lui ca să facă rost de bani pentru chirie. Între timp, statul a celebrat cu mare pompă Expoziţia Universală din Sevilla şi Jocurile Olimpice de la Barcelona. Într-o zi, Joxe Mari a zis mă fut în ei, îmi joc cartea. A luat mocăniţa din gara Amara şi a coborât la Hendaya. După

trei zile petrecute în Franţa, s-a întors la apartament, mort de foame, murdar, demoralizat.

— ETA n-o să mai fie ce a fost. Lovitura din martie a fost mult prea dură.

— Cine-s noii şefi?

— Sunt câţiva acolo. Cam cu pluta. Habar n-au unde le e mâna dreaptă

sau piciorul stâng.

Dar tot nu se întorsese cu mâna goală. Stabilise o întâlnire într-un bar din cartierul Gros cu un militant care făcea pe mesagerul, sper că l-am înţeles bine, pentru cineva din noua conducere, sau cineva apropiat de noua conducere, ori dracu’ să mai ştie. Joxe Mari era suspicios. Cu o oră

înainte, l-a trimis pe Patxo să bea un vin.

— Care-i treaba?

— Nimic.

Apoi a mers el şi i-a dat individului o scrisoare, scrisă de Txopo la maşină, în care solicitau să li se dea voie să treacă în Iparralde, unde să

stea o vreme la cutie. Motivau: nu suntem operativi, trebuie să ne punem la curent pe tema confecţionării de bombe, suntem nişte mucoşi în privinţa strategiei. Au aşteptat răspunsul timp de mai multe săptămâni.

Cerere acceptată. Li s-au pus la dispoziţie călăuze. Txopo i-a urmat după

câteva luni.

Lui Patxo i-au găsit un loc de muncă într-o fermă avicolă deţinută de o familie de francezi cu convingeri naţionaliste. Cu ajutorul proprietarilor şi al fiilor lor, plus un manual, a început să înveţe limba bască. Nu vorbea basca? Păi nu, în afară de vreo douăzeci de cuvinte, care se lipesc de tine vrei nu vrei, lucru pe care colegii săi i-l reproşau cu duritate. Dacă nu vorbeşti limba bască, nu eşti basc, îi ziceau, chiar dacă faci parte din ETA.

El reitera implicarea sa pentru independenţă. Îl trimiteau la naiba.

Joxe Mari şi-a exprimat dorinţa de a-şi îmbunătăţi cunoştinţele în materie de explozibili. Atentatul eşuat contra convoiului Gărzii Civile îi rămăsese ca un spin în minte. Iar Txopo? Txopo a făcut şi el, în sfârşit, cursul de folosire a armamentului. După o vreme, când au reintrat în lupta

 424 

armată, toţi trei erau convinşi că acum formau un comando mult mai competent, mai puternic şi mai sângeros decât înainte.

Cinci luni mai târziu, au fost capturaţi. Chiar şi acum, după atâţia ani, Joxe Mari continuă să se întrebe ce n-a mers cum trebuie, sau cine a greşit. Să fi fost organizaţia, aşa cum se zvonea, năpădită de cârtiţe? Îşi pierduseră ei, cei trei membri ai comandoului, vigilenţa? Eu, nu, dar Patxo… Nu există altă explicaţie. Ce a început ca o simplă bănuială, s-a transformat repede în certitudine. I-au capturat exact cu câteva zile înainte de a da o lovitură spectaculoasă, când aveau pregătit totul: ora, locul, maşina capcană. Iar Joxe Mari era convins că cineva îi trădase. În timpul audierilor de la Tribunalul Naţional, de fiecare dată când se întâlnea cu Patxo în boxa acuzaţilor, Joxe Mari nici nu se sinchisea să-i vorbească. Nu-i făcea nici măcar onoarea de a-l privi. Ca şi cum nu ar fi existat.

I-a luat mult timp până să-şi schimbe părerea, chiar dacă încă mai crede şi acum că au fost capturaţi din vina lui Patxo. Recunosc că nu se poate să fi colaborat cu sticleţii, din moment ce l-au condamnat şi pe el la ani grei de puşcărie, acolo unde încă zace. Deci, n-a trădat, nu, dar a fost imprudent.

Într-o seară l-au simţit melancolic, supărat.

— Ce e?

— Tata se simte tare rău. Nu cred că o mai duce mult.

Lui Joxe Mari i s-a aprins un beculeţ în cap.

— Cum ai aflat?

Dându-şi seama că îl luase gura pe dinainte, Patxo n-a mai avut de ales şi le-a mărturisit că îşi vizitase familia pe ascuns. Când? De mai multe ori, de fapt. O încălcare gravă a disciplinei. Colegii i-au cerut / ordonat să le dea detalii. Şi le-a dat, care mai de care mai crud. Tatăl lui, un schelet ambulant, palid, cu dureri cumplite. Tatăl lui care nu mai recunoştea pe nimeni. Tatăl lui care.

— Bine, gata.

Încă nu trecuse o lună de când schimbaseră apartamentul din motive de siguranţă. Iar acum, asta. În noaptea aceea, Joxe Mari n-a reuşit să

adoarmă. S-a ridicat de mai multe ori din pat. Din bezna camerei, scruta strada pustie, lămpile stradale aprinse, maşinile parcate. Cinci, zece minute, apoi se băga din nou în pat. Dimineaţă a stat de vorbă, între patru

 425 

ochi, cu Txopo.

— Am o presimţire rea. Tu ce crezi?

— S-ar putea să nu-l fi văzut şi îţi faci griji degeaba.

— Sunt sigur că numele noastre apar pe vreunul dintre documentele luate de poliţie. Sau poate că vreunul dintre cei capturaţi ne-a dat în gât în timp ce-l băteau de-i rupeau oasele. Dacă e aşa, e suficient să pună un sticlete la pândă lângă casa părintească. Îl prind pe unul şi cădem toţi. O

ştergem?

— Din nou? Mai aşteaptă câteva zile. Comitem atentatul şi apoi ne evaporăm.

S-a lăsat convins, el, care era atât de grijuliu, de suspicios. Poate că

obosise. Obosise de ce? De atâta dus şi venit, de pândă, de a-şi trăi viaţa într-o stare continuă de nelinişte şi tensiune, şi de clandestinitatea mă-sii, care te epuizează pe nesimţite. Ar fi putut să se apere, pentru că de la prima bubuitură în uşa apartamentului până când a intrat primul poliţist urlând în camera lui, ar fi avut timp să-şi ia pistolul; dar, la dracu’, sunt încă tânăr şi într-o bună zi o să-mi dea drumul. Mai erau cinci minute până

la unu şi jumătate noaptea. S-a simţit uşurat. Poate pentru că eram naiv şi habar nu aveam ce mă aştepta.

 426 

101. TXORIA TXORI

Imediat ce simte, amuşină, miroase că de pe jos începe să se înalţe colbul suferinţei, începe să fredoneze melodia lui preferată. Fără efort.

Vine singură. Simte o mare recunoştinţă faţă de piesa aia. Chestii de-ale lui. Uneori, când merge la sala de mese, sau în curtea închisorii, ori după

ce maică-sa pleacă de la vorbitor, are imediat nevoie de efectul liniştitor al melodiei şi o fredonează, Hegoak ebaki banizkio, atât de încet încât e aproape ca şi cum ar zice în gând, imitând mereu vocea lui Mikel Laboa.

Şi-a jurat: în ziua în care îşi va redobândi libertatea, imediat ce va ajunge în sat, se va duce pe deal ca să cânte Txoria txori fără alţi martori în afară

de iarbă şi copaci.

Când l-au scos din apartament, privirea i-a căzut din întâmplare pe CD-ul lui Laboa. Trecuse ceva vreme de când nu-l mai ascultase. Era acolo, pe masă, şi acolo a rămas. Pentru Joxe Mari, aceea a fost ultima imagine din lumea lui de până atunci, aceea care rămânea în urmă pentru totdeauna.