Continua să plouă, chiar dacă nu cu aceeaşi intensitate, iar fâşia aceea de cer senin crescuse, ajungând aproape până deasupra oraşului. Încă nu se lăsase întunericul, dar nici nu mai era mult. A întrebat în engleză unde era the city-centre. S-a pornit în direcţia indicată. Trecând prin ceea ce părea a fi un campus universitar, i s-a părut că băiatul care a trecut la vreo zece metri de ea, venind din sens contrar, era Wolfgang. N-a fost sigură, nu s-a deranjat să verifice. În Zaragoza, ăştia erau într-un fel, aici sunt în alt fel.
I se închideau ochii de somn, îi era sete, o dureau picioarele. Nu se gândea la nimic. La nimic? Jur, în acele momente totul îmi era egal. În schimb, se uita atentă la faţadele clădirilor, căutând cuvântul salvator. Ce cuvânt? Hotel, care altul? Pe una dintre nenumăratele străzi, a găsit unul.
Scump, ieftin, curat, murdar? Nu-i păsa. Nici n-a intrat bine în cameră că a şi băut o sticluţă cu apă minerală. Atât a fost cina ei. S-a băgat în pat înainte de nouă seara. A adormit pe loc.
340
83. CEASUL RĂU
La opt dimineaţa, după un duş înviorător, Nerea a coborât la micul dejun. În timp ce-şi umplea farfuria, şi-a amintit, recunoscătoare, de aita.
Dacă nu ai fi fost tu, nu mi-aş fi permis luxul ăsta. Deziluzia din seara trecută nu-i lăsase nicio urmă de suferinţă. Ciudat, nu? Nu ar trebui să fie disperată? De unde această senzaţie de tihnă? A constatat: băiatul după
care fusese moartă în Zaragoza nu avea nimic de-a face cu nemernicul de ieri, cu saboţi şi jachetă de lână. Accentul lui din Zaragoza când vorbea spaniolă i se păruse fermecător; cel al imbecilului din ziua trecută, chiar dacă era acelaşi accent, îi produsese scârbă. Ce se va alege acum de cei trei copii ai ei, pe jumătate blonzi? Nimic, fată, o să se nască alţii în locul lor, diferiţi. Vii pe lume exact aşa cum alţii câştigă la loterie. Cutărică, felicitări, ţi-a sosit vremea să te naşti; i se dă un corp căruia i se găseşte un loc într-un uter şi îl naşte o persoană care în general se numeşte mamă. A luat şi doi croasanţi. Ai grijă, Nereita, că fericirea îngraşă. Tava cu boluri cu dulceaţă şi miere de toate soiurile îi făcea cu ochiul.
Binedispusă, odihnită (dormise neîntrerupt unsprezece ore şi jumătate), curată, sătulă. Iar acum, ce? A dat perdeaua la o parte, s-a uitat pe fereastra camerei: nori, dar fără ploaie, case joase, o maşină de gunoi, doi muncitori cu veste reflectorizante trebăluind într-o groapă. Cred că
ăsta e un sătuc, de fapt. Posibilitatea de a se întâlni pe stradă cu Klaus-Dieter şi cu iubita lui durdulie (iubitul tău vegetarian te înşela: înfuleca languste şi creveţi) sau cu oricare alt student neamţ care fusese în Zaragoza, a făcut-o să renunţe la ideea de a se plimba prin Göttingen. Să
se întoarcă acasă? Asta da umilinţă! Ce repede te-ai întors! Da, pentru că…
Înainte de a pleca la drum, a renunţat la o parte dintre lucrurile din geamantan. A aruncat discurile, cărţile, adoquines del Pilar25, cutia cu bomboane cu fructe confiate, cele patru sticle cu marca de bere pe care ei obişnuiau să o bea în barurile din Zaragoza şi alte cadouri pentru iubirea vieţii ei. Dar şi grosul dicţionar spaniol-german, manualul de gramatică, o carte cu exerciţii cu răspunsurile pe ultimele pagini, plus alte obiecte care 25 Dulciuri specifice oraşului Zaragoza, un soi de bomboane / caramele de mari dimensiuni, pot ajunge până la o jumătate de kilogram.
341
ar fi avut sens numai în cazul unei şederi îndelungate în Germania.
Cameristele hotelului se vor bucura când vor descoperi că în camera asta a rămas peste noapte nepoata lui Santa Claus. Iar şuviţa de păr blond, relicva unei pasiuni amoroase, venerată până ieri, astăzi insuportabilă ca orice excrescenţă dezgustătoare (Nerea, nu fi rea!), a ajuns direct în WC.
Recepţionera i-a dat un plan al oraşului Göttingen, astfel că a ajuns fără
greutate la cea mai apropiată gară. Planul ei: să ia primul tren către un oraş interesant, să cunoască locuri noi; pe scurt, să dea o raită prin Europa, înainte de a se întoarce acasă, de a face doctoratul în Drept, de a căuta o slujbă, de a rămâne gravidă, o să vadă ce va fi.
La ora unu era în Frankfurt. S-a instalat într-un hotel din centru, ceva mai ieftin decât cel din Göttingen; a mâncat la un restaurant italian o porţie de penne all’arrabiata care i-au plăcut la nebunie, a mers la cumpărături, a hoinărit fără ţintă. Într-o librărie cu etaj s-a oprit să
răsfoiască un atlas. Cu cartea deschisă pe genunchi, a studiat posibile rute. Mai întâi la München, asta era limpede. Iar acolo se va decide dacă
merge în Austria sau în Elveţia, sau să o ia spre Freiburg şi spre munţii Pădurea Neagră. Dacă tot ajung în Elveţia, poate mă apucă şi nu mă mai opresc până în Italia.
A sunat-o pe maică-sa din camera de hotel. I-a spus că s-a transformat din îndrăgostită în turistă, însă Bittori era atât de puţin comunicativă, de tăioasă şi de supărată, încât Nerea n-a mai avut chef să o aducă la zi cu peripeţiile ei, aşa că, după câteva nimicuri despre vreme şi mâncare, a închis telefonul. Nici măcar nu i-a zis de unde o suna. Dar nici Bittori n-a întrebat. Şi n-a întrebat nici cum îi mergea, nici cum fusese drumul. N-a întrebat nimic.
A sosit şi dimineaţa zilei de 12 octombrie. Cerul senin şi temperatura plăcută invitau la o plimbare prin Frankfurt. Pe la zece dimineaţa, Nerea a ieşit din hotel având asupra ei un aparat foto şi planul oraşului. În următoarea zi, avea de gând să înceapă o nouă etapă, să stea două nopţi în fiecare oraş de pe traseu, sau mai mult, dacă locul i s-ar părea deosebit.
Asta o să vadă ea pe traseu. Până la urmă, era de capul ei, aşa cum, de fapt, chiar vreau să rămân până la sfârşitul zilelor. S-a gândit la banii cheltuiţi ca la un premiu pentru că-şi luase diploma. Dacă mama tot n-a avut gentileţea de a-mi recompensa eforturile, îmi fac cadou călătoria asta, iar apoi n-au decât să sară cu gura pe mine.
342
A căutat râul, fără grabă, făcând fotografii, şi a dat peste casa natală a lui Goethe. În pliantul primit de la hotel, a citit: reconstruită după război.
N-a intrat. La ce, dacă nu era autentică? Dar chiar şi aşa, dinaintea celebrei faţade a apucat-o o dorinţă puternică de cultură şi istorie. Ca să-şi echilibreze ziua, a împărţit-o în dimineaţa instructivă, prânzul într-un restaurant cu specific local şi după-amiaza de relaxat şi cheltuit.
Odată luată această decizie, a făcut stânga pe o stradă, a zărit turnul şi zidurile cărămizii ale bisericii Sfântul Pavel şi s-a dus direct acolo. A vizitato, nu i s-a părut mare lucru, iar când a ieşit, în loc să o ia direct spre râu, a continuat să meargă pe aceeaşi stradă, chitită să vadă Muzeul de Artă
Modernă. A văzut lucrări de artă, sau ceea ce se numeşte artă în zilele noastre; a înconjurat catedrala, dorindu-şi să o fotografieze din cât mai multe unghiuri, şi-a cumpărat ochelari de soare, apoi, deja cu picioarele obosite, flămândă şi însetată, a ajuns la râu şi l-a traversat pe un pod, care, aproape de celălalt mal, străbătea o îngustă insuliţă împădurită.
Podul a dus-o în cartierul Sachsenhausen. Locul îi fusese recomandat de către recepţionera hotelului. Pe marginea planului oraşului îşi notase adresa şi numele unui restaurant. A mâncat acolo, la o masă lungă de lemn pe care a împărţit-o cu alţi clienţi. Coaste la grătar şi cartofi prăjiţi în tigaie, cu un sos puternic aromat, care i-a venit înapoi toată ziua. Şi-a potolit setea cu cidru din zonă, mai dulce şi mai puţin tulbure decât cel din barurile din satul ei. Un singur lucru nu i-a plăcut. Ce? Atrăgea privirile bărbaţilor, priviri de tineri aşezaţi cu ea la masă şi care se uitau direct în ochii ei şi îi zâmbeau, toastând simpatici / glumeţi cu carafele şi paharele şi încercând de câteva ori să o implice în conversaţia lor. Nu i-a băgat în seamă mai mult decât cere buna-cuviinţă. Îmi pare rău, oameni buni, dar nu mai vreau să trăiesc cu un neamţ în vecii vecilor.
Cafeaua a băut-o în alt loc. Unde? Aşezată în barca cu care a făcut o plimbare pe râul Main. Soarele de toamnă îi încălzea blând faţa şi ea nu putea să mai facă altceva decât să se abandoneze unei moţăieli plăcute, cu braţele încrucişate, fără să asculte explicaţiile în engleză şi germană
care ieşeau din difuzor, mulţumindu-se să se uite din când în când la şirul de clădiri de pe un mal şi de pe celălalt. Uneori, simţea pe faţă adierea unei brize. Un soi de mângâiere răcoroasă care o făcea să se simtă şi mai bine. Nimeni nu i s-a adresat, în afară de femeia care i-a adus cafeaua şi un biscuit din partea casei. Era singură cu sine, fără gânduri, fără suferinţă,
343
fără amintiri, liberă. O clipă de perfecţiune. Deschidea ochii: cerul albastru se întindea deasupra oraşului. Închidea ochii: se simţea legănată de torsul motorului.
Apoi, după ce a călcat din nou pe pământ, totul s-a rupt. Nu imediat: a mai avut timp să arunce priviri la vitrine, să intre în magazine, să probeze haine. Însă la cinci şi un sfert după-amiaza, ceasul rău a făcut-o să aleagă
strada asta, în loc de cealaltă şi a dat peste următoarea scenă. A văzut la vreo sută de metri mai mulţi oameni adunaţi la un loc; ceva mai încolo, peste capetele lor, a văzut un tramvai şi două ambulanţe oprite. Nerea, cu pungile de cumpărături în mâini, împinsă de curiozitate, a luat fatidica decizie de a arunca o privire. Câţiva poliţişti nu-i lăsau pe pietoni să se apropie prea mult de locul accidentului. Nerea a reuşit să-şi facă loc până
la marginea trotuarului. Inima a început să-i bată atât de nebuneşte, încât, pentru câteva clipe, s-a temut că va leşina. A plecat la timp, dar, totodată, prea târziu, pentru că deja văzuse ceea ce nu ar fi trebuit să vadă, imaginea fizică a morţii, corpul inert, acoperit cu o pătură de sub care ieşeau tălpile, lângă tramvaiul oprit, lângă paramedicii care nu făceau nimic pentru că nu mai era nimic de făcut.
Planul oraşului, fără care nu ar fi fost capabilă să găsească hotelul, îi tremura în mâini. Aita, aita, zicea. Unii trecători îşi întorceau privirile după
fata aceea cu aspect străin, care mergea repede, plângând cu sughiţuri. La recepţie a fost cât pe ce să o lase vocea când a anunţat că vrea să fie trezită la cinci dimineaţa. Un taxi a dus-o devreme la aeroport.
344
84. BASCI ASASINI
