degete de la mâna sănătoasă, a extras din găleata urât mirositoare ultima bucată din scrisoare.

Joxian, în şoaptă:

— Dacă află ama, atunci să vezi.

Arantxa a dat din umeri, a clătinat iritată din cap, ca şi cum ar fi vrut să

spună ce-mi pasă mie, eu nu mă tem de ea. S-a dus la uşă, acolo unde atârna şorţul de bucătărie al maică-sii şi a şters de el bucăţile de scrisoare.

Manevra greoi scaunul cu rotile. Tatăl ei a încercat să o ajute. Ea l-a respins îmbufnată, dându-i de înţeles că nu era nevoie. Dar, ca de obicei, pe el l-a năpădit mila. Cum să împingă fiica lui scaunul cu rotile cu o singură mână? Păi, exact cum o făcuse puţin mai devreme în sens contrar.

— Hai, hai.

Încercând să nu facă zgomot, pentru a n-o trezi pe Miren, a dus-o direct în camera ei.

Singură, pe partea de pat fără gratii, după ce a aranjat, cât de bine a putut, aşternutul răvăşit, a pus bucăţile de scrisoare cap la cap. „Joxe

 439 

Mari, sunt Bittori. O să te miri că.” Aşa încât, spre amiază, când s-a întâlnit cu Bittori, Arantxa cunoştea conţinutul scrisorii. S-a întrebat dacă să

arunce scrisoarea din nou la gunoi sau să o păstreze, dar la ce bun să o păstreze? Mă rog, o să vadă ea. Deocamdată, a ascuns-o într-unul din sertarele comodei.

La unu, Celeste a adus-o înapoi acasă. Au prânzit toţi trei, tatăl, fiica, mama, uitându-se la televizor, la Roata norocului, mai puţin Joxian, gânditor, somnoros, căruia nu-i place emisiunea. În plus, îl scot din minţi scandările tinerilor din public.

— Nu se poate da mai încet?

După prânz, aşteptând ambulanţa care o duce la fizioterapie, Arantxa i-a scris pe iPad fratelui ei. I-a zis, i-a explicat, l-a anunţat că Bittori a lui Txato urma să-i trimită o scrisoare la puşcărie „şi aş vrea să-i răspunzi, te rog eu, sora ta, care nu te uită, mama nu trebuie să ştie”. Pe acest ton jovial / categoric, aspru / afectuos. A încheiat: „E o femeie de treabă.

Muxu bat”. E chiar ghinion ca un stângaci să nu poată folosi tocmai mâna stângă. Neacceptându-şi limitele, a încercat, mai degrabă cu furie decât cu îndemânare, să copieze textul pe o foaie, deşi bănuia că încercarea va eşua. Eşec? Total.

Era joi şi abia sâmbătă urma să-şi vadă copiii. Ce să facă? Cine să treacă

scrisoarea pe hârtie şi să o pună la poştă? O chestiune delicată: oricine ar face-o, o va citi. Taică-su, nici vorbă. Celeste? Vine abia mâine. În plus, n-am încredere în ea. Nu că ar da fuga să-i spună lui Miren, aşa ceva, nu. Dar cu siguranţă că la ea acasă le povesteşte alor ei detalii din viaţa de zi cu zi cu handicapata (sau paralizata, ştiu eu cum îmi zic oamenii ăia?) şi pe urmă cine-mi garantează că ei nu-şi dau drumul la gură?

O oră de fizioterapie. A salutat la intrare, pronunţând atât de bine încât au înţeles-o cu toţii:

— Bună.

Înconjurată de halate albe, a primit felicitări şi elogii. E bine ca pacientul să aibă moralul ridicat. E regula casei, deşi pe Arantxa o enervează cumplit să i se vorbească şi să fie tratată de parcă ar fi un copil sau un bătrân. Nu sunt redusă mintal.

Plan de recuperare: exerciţii având drept scop reducerea hipertoniei din braţul stâng. Apoi se vor concentra pe extremităţile inferioare.

Fizioterapeuta a întrebat-o dacă a mai simţit furnicături. A negat. Semn

 440 

bun. Progresele sunt foarte lente, dar sunt. La sfârşitul orei, o vor pune în picioare, ca să vadă dacă e capabilă să se ţină în picioare şi să meargă

câţiva paşi, ajutată, fireşte.

Prin încăpere mişunau fizioterapeuţi, pacienţi şi însoţitori. Şi voci.

Arantxa nu avea iPadul la îndemână. Aşa că n-a putut să ceară ajutorul cuiva; dar mai târziu, da, atunci când a rămas singură cu logopeda şi i-a explicat ce voia. Logopeda:

— E lungă scrisoarea?

Nici vorbă. Paisprezece rânduri. Cel mai bine era să i-o trimită chiar acum prin e-mail, iar ea, după muncă, atunci când va ajunge acasă, o să o scrie pe hârtie şi o să o pună la poştă. I-a promis. S-a ţinut de cuvânt?

Arantxa s-a îndoit, dar, după o lună, a primit o ilustrată în plic, ca să n-o citească maică-sa?, scrisă de Joxe Mari. Glume, ton afectuos, plus un P.S.:

„Mi-a scris”. Nu zicea cine, dar nici nu era nevoie. „Şi i-am răspuns.”

 441 

104. A TREIA SCRISOARE ŞI A PATRA

A primit, ce surpriză, o scrisoare de la sora lui. Deschisă, bineînţeles.

Joxe Mari e la regim special. I se limitează ieşirile în curtea închisorii, cam din două în două săptămâni îl mută în altă celulă, i se verifică toată

corespondenţa, se fac fotocopii după ea şi se pun la arhivă.

E pentru prima dată când sora lui îi scrie după mai mult de cincisprezece ani. Nu pune la socoteală felicitările de sărbători, cu acelaşi mesaj de încheiere: „şi un an nou prosper (îl ia la mişto?) îţi doreşte toată

familia mea, care nu te-a uitat”.

O singură dată, la început, ea adăugase câteva rânduri la scrisoarea părinţilor lor, şi asta a fost tot. Arantxa, spanioloaica familiei, dar el tot o iubeşte. Din partea mea, poate să se învelească în drapelul Spaniei. Nu i-ar permite nimănui altcuiva aşa ceva, nici măcar fratelui său mai mic. De fapt, ăluia în niciun caz. Dar lucrurile stau altfel cu Arantxa. Arantxa e sora mea, ce dracu’? S-a măritat cu tâmpitul ăla care a părăsit-o. Aşa-i trebuie dacă face pe spanioloaica.

Brusc, Joxe Mari îşi aminteşte de momentul când maică-sa i-a spus la telefon, în timpul uneia dintre convorbirile telefonice la care are dreptul, că Arantxa păţise ceva foarte urât în Mallorca. Ce făcea ea în Mallorca? În vacanţă, cu Ainhoa. Şi Miren chiar nu se pricepe să fie delicată.

— Am vorbit cu un doctor de acolo. Se pare că o să rămână legumă pe viaţă.

Nu era scrisul ei. Normal, cineva scrisese în locul ei, pentru că ea nu poate. Îl anunţa că urmează să primească o scrisoare. De la cine? De la Bittori, aia a lui Txato. Asta mai lipsea. Şi îl ruga să nu vorbească despre asta cu ama. Lui Joxe Mari i s-a evaporat bucuria iniţială. Cum aşa? Aflase de la maică-sa, îi spusese nu de mult la vorbitor, că femeia aia ar trebui internată la balamucul din Mondragón şi că:

— S-a apucat să ne terorizeze. Nu-l lasă-n pace pe aita. De când s-a renunţat la lupta armată, duşmanii lui Euskal Herria au prins curaj. Îşi închipuie că numai ei au suferit. E limpede că vrea să se răzbune. Vor să

ne distrugă, să ne umilim cerându-le iertare. Eu să cer iertare? Mai bine mă arunc în râu.

Două zile mai târziu, a primit scrisoarea anunţată de sora lui. Primul

 442 

impuls? S-o facă bucăţele, de faţă cu cel care i-o dăduse. Abia atunci a înţeles de ce Arantxa se grăbise să-i scrie. Pentru a-l pune în gardă. Pentru a-i bloca instinctele. Altfel, scrisoarea Nebunei ar fi ajuns direct în veceu.

Dar imediat ce a rămas singur, a citit-o.

Asta e o capcană ca să-mi scadă moralul. De parcă faptul că stau într-o puşcărie spaniolă în regim de exterminare, n-ar fi suficient ca să am moralul la pământ. Tonul smerit, teama de a nu deranja, cererea ridicolă.