— Mai urâte.
A adăugat că nimeni nu părăseşte vaporul la orice furtună, ci numai atunci când se scufundă. Dacă, dintr-un motiv sau altul, o să le facă viaţa imposibilă? Atunci, da, el şi Bittori se vor muta la San Sebastián, iar el va lua în calcul, în linişte?, o să vedem, cum ar fi cel mai bine să-şi mute firma în La Rioja sau oriunde, dar fără să se îndepărteze prea mult de Ţara Bascilor, pentru că de acolo erau cei mai mulţi dintre clienţii lui.
— Şi atunci, apartamentul i-ar rămâne surorii tale, pentru că va trebui să stea undeva după ce termină facultatea.
După puţin timp, fratele lui Aránzazu l-a anunţat pe Txato că apăruseră
două oferte. Ambele apartamente erau particulare şi preţul putea fi discutat direct cu respectivii proprietari. Fratele lui Aránzazu, care vorbea corect şi arăta bine (poate prea mult gel în păr), a concluzionat:
— E un chilipir, crede-mă.
351
Dacă nu le cumpără Txato, o să le cumpere el. După spusele lui Aránzazu, fratele ei trăia din asta: cumpăra ieftin şi vindea scump. Cu banii pe care-i câştiga după încheierea tranzacţiilor, călătorea în străinătate, câte trei, patru luni pe an.
Lui Txato i se părea ciudată ideea de a nu munci tot anul, de luni până
duminică. Xabier i-a făcut semn să nu mai facă genul acesta de comentarii.
Txato a schimbat vorba.
— Bine, gata, o să trec să arunc o privire.
Chiar dacă bănuia că Bittori o să refuze ambele apartamente, a luat-o cu el ca să-şi dea o părere. Cel din cartierul Gros era un apartament mare, cu vedere la plaja Zurriola, despre care ea a spus că e neprimitor, întunecat, prea expus la umezeala mării. În plus, la etajul cinci. Nici vorbă.
Celălalt, de pe strada Urbieta, nu i-a plăcut din cauza parchetului uzat, a tavanului înalt, a gălăgiei din stradă şi, dar asta a fost o întâmplare, a zgomotului unei bormaşini venind din apartamentul de deasupra, însă ea a tras concluzia că pereţii nu erau destul de groşi.
— Se simte până aici mirosul gazelor de eşapament.
Nu degeaba zicea Txato: cu femeia asta, nici Dumnezeu nu se poate înţelege. Acasă, insista că ar fi preferabil să plece din sat, să mute firma într-un loc liniştit şi să nu-i mai văd niciodată în faţa ochilor pe toţi răii şi invidioşii ăştia din jurul nostru, dar, dacă Txato făcea vreo mişcare concretă pentru a se muta, Bittori dădea cu ea de pământ.
După un timp, Aránzazu a venit cu vestea că apăruse un nou apartament. L-a citat pe fratele ei: ar fi o adevărată nebunie să lase să le scape un asemenea chilipir. Şi dă-i cu chilipirul. De data aceasta, Txato şi Xabier s-au înţeles să o lase deoparte pe Bittori. Au străbătut pe jos o parte din panta de pe Aldapeta.
— O să vezi cum ama o să găsească nod în papură la urcuşul ăsta.
Au verificat apartamentul. La etajul al treilea, cu lift, proprietate a trei moştenitori scăpătaţi, care acum se grăbeau să transforme în bani peşin moştenirea pe care o vindeau prost. Fratele lui Aránzazu, acţionând în numele lui Txato, l-a cumpărat nu tocmai ieftin, dar chiar şi aşa, la un preţ
mult mai mic decât ar fi putut cere cei trei proprietari, dacă ar fi fost mai isteţi.
Bittori n-a fost prezentă nici când au primit cheile. Dar nu puteau să-i ascundă la nesfârşit faptul că într-adevăr cumpărase un apartament.
352
Aránzazu s-a oferit să meargă după ea cu maşina şi, în aşteptarea ei, Txato şi Xabier au ieşit pe balcon, ce după-amiază frumoasă, ce temperatură
plăcută! Se vedea insula Santa Clara. Se vedeau dealul Urgull şi vârful colinei din cartierul Igueldo, plus o fâşie de mare sub cerul portocaliu în lumina apusului.
— E o privelişte frumoasă. Cred că ama o să fie încântată.
— Cred că n-o cunoşti. Chiar de i-ai dărui palatul Alhambra din Granada, femeia asta ar sta tot în sat.
Tatăl şi fiul s-au sprijinit cu coatele de balustradă. În faţa lor, un castan de India, al cărui vârf ajungea aproape până la etajul trei. Se uitau la casele din apropiere, la maşinile parcate, la strada pustie. Părea un loc liniştit, zonă de oameni înstăriţi.
— Mai schimbi traseul când mergi la muncă?
— Uneori, când îmi amintesc.
— Mi-ai promis.
— Dacă ăştia vor să te prindă, te prind orice-ai face. Astăzi mă duc pe aici, mâine pe acolo. Dar, mai devreme sau mai târziu, tot treci pe unde te aşteaptă.
— Mă îngrijorează liniştea ta.
— Preferi să fiu neliniştit?
— Nu neliniştit, dar cu băgare de seamă.
— Ascultă, Xabier, de canaliile care sună ca să mă ameninţe şi să mă
insulte, care scriu pe ziduri, chiar nu-mi pasă. Nu mă prostesc ei pe mine.
Sunt nişte nemernici din sat. Ce vor? Să mă sperie şi să stau în casă, sau să
mă duc să trăiesc în altă parte. Nu mă tem deloc de ei. Ama crede că vor să ne facă viaţa un iad pentru că am scăpat de sărăcie. Ne ştiu de pe vremea când ne era greu, când eram ca ei: nişte nenorociţi. Acum văd că
avem un fiu care e doctor, o fiică studentă, văd camioanele mele şi nu suportă asta, aşa că, într-un fel sau altul, încearcă să-mi facă viaţa amară.
Se gândesc că am furat tot ceea ce deţin. Dar eu n-am ştiut altceva decât să muncesc toată viaţa.
