Nerea a avertizat-o că va trebui să se obişnuiască cu el pentru că intrase în viaţa ei ca să rămână.

— Să nu-mi spui că nu ţi se pare frumos.

— Prea.

— Şi elegant.

— Oh, peste fire. Să vedem cum o să faci ca să nu ţi-l ia alta. Va trebui să fii cu ochii pe el douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.

Bittori nu ştia că Nerea şi Quique se înţeleseseră deja asupra acestei probleme. Înţelegerea a făcut-o să-şi petreacă mai multe nopţi plângând; dar, în acelaşi timp, şi-a făcut nişte calcule, a cântărit avantajele şi dezavantajele, iar până la urmă, sfătuită de o prietenă, s-a hotărât să

compenseze egoismul lui cu propriul ei egoism. Să nu-i pese. Şi s-a pliat pe situaţie. Din acea clipă, a simţit un soi de expansiune interioară a propriei persoane. Ce, cum? Hai să zicem că m-am simţit eliberată. Altă

consecinţă: între ea şi Quique a apărut o identificare / complicitate care i-a ajutat în toţi aceşti ani să pună o bază solidă relaţiei lor, în ciuda frecventelor rupturi.

Ca să o facă să înţeleagă, Nerea a exemplificat pentru prietena ei:

— Mă îndoiesc să existe pe lume o pereche care să se fi despărţit de mai multe ori decât noi. O dată, la el acasă, i-am spus că mă despart de el pentru totdeauna, că de data aceasta despărţirea e definitivă. Dar afară

ploua, cu câteva ore înainte fusesem la coafor, nu aveam umbrelă, aşa că

am rămas şi am petrecut una dintre cele mai drăgăstoase şi romantice nopţi din câte-mi amintesc.

Quique nu s-a ascuns în niciun moment. O dată a ajuns târziu la întâlnire, cu o zgârietură proaspătă pe bărbie. S-a scuzat, dând adevărul pe faţă, imperturbabil:

— Scuză întârzierea, draga mea, dar m-am întâlnit cu o fată şi a durat

 409 

ceva mai mult decât mă aşteptam.

În mintea lui Nerea a explodat luminos un cuvânt: despărţire. Explozia pirotehnică din bezna minţii ei a fost urmată de un mănunchi de scântei şi pe fiecare scânteie se putea citi: s-a terminat. Ăsta, pe lângă că mă ia de proastă, mai are şi neobrăzarea de a-mi spune verde-n faţă că şi-o trage cu altele. Abia trecuseră câteva luni de când ieşeau împreună. Şi vine cu aşa ceva. Nerea era îndrăgostită din cap până-n picioare şi înapoi şi ar fi jurat că Quique, atent, tandru, ce bine arată, măgarul, simţea la fel. A fost atât de uluită, încât s-a uitat în jur ca şi cum ar fi căutat camera ascunsă

care să confirme că fusese o glumă.

— Ce e?

Părea sincer surprins. Nerea, prostuţo, trebuie să-ţi deseneze sau ce? I-a explicat:

— Draga mea, unii sunt pasionaţi de tenis sau colecţionează timbre şi monede. Mie, aş minţi dacă nu aş recunoaşte, îmi place sexul. Am nevoie de senzaţia de a poseda femei. Sute, mii, câte pot atât timp cât o să mă

ţină puterile. Ăsta e un sport care-mi place şi mi se potriveşte, înţelegi?

Asta nu are nimic de-a face cu relaţia noastră, care e pur şi simplu minunată. Sunt mort după tine. Eşti Nerea mea, the only one. Să nu te îndoieşti deloc de asta. În schimb, furnizoarele de orgasme cu care mă

culc fără să ştiu unde locuiesc sau cum se numesc, nu înseamnă nimic pentru mine, dacă ne gândim la sentimente. Repet: ni-mic. Sunt un instrument de plăcere. Atât. Nu umblu cu secrete, după cum vezi. Tu de ce te duci la fitness? În cazul meu e la fel, doar că în loc să mă urc pe o bandă, fac gimnastici cu un trup atrăgător. Chiar mi-ar părea rău dacă nu m-ai accepta aşa cum sunt.

— Tu m-ai accepta dacă aş face şi eu acelaşi lucru cu alţi bărbaţi?

— Dar ţi-am zis eu vreodată să nu faci aia sau aia?

— Bine, dă-mi un timp de gândire.

S-a ridicat, erau pe terasa de la Caravanserai, o după-amiază senină, cu copii şi porumbei, şi Nerea a trecut pe lângă catedrală pe gânduri, tulburată, întrebându-se: Dumnezeule, dar de ce mă-sa nu-l trimit la dracu’? Dar, dacă-l trimit la dracu’, cum îl mai recuperez apoi? Şi îşi imagina situaţii care mai de care mai umilitoare, tensionate, fără ca vreuna să corespundă ideii ei despre relaţia dintr-un cuplu, nu ştiu, o relaţie normală, rezonabilă, cu canapea şi papuci de casă. Unul pentru

 410 

celălalt, fidelitate, chestii de genul ăsta. Bineînţeles că la cei treizeci şi şase de ani ai mei nu mai sunt în situaţia de a-mi permite să pierd ultimul tren, mai ales dacă e un tren atât de frumos cum e ăsta.

Şi-a dat întâlnire, urgent, cu o prietenă de încredere. Cearcăne după

noaptea nedormită. Pe masă, cafea cu lapte şi croasanţi. După ce a aflat în detaliu despre ce era vorba, prietena a întrebat-o pe Nerea, fără prea multe preambuluri, dacă-l iubea pe Quique.

— Tare mă tem că nu pot să spun că nu. Dimpotrivă, că altfel bănuiesc că i-aş fi dat papucii de mult. Problema e că nu vreau să-l împart cu nimeni. Îl vreau cu totul numai pentru mine.

— Şi tu ce-i dai în schimb? Ai treizeci şi cinci de ani.

— Treizeci şi şase.

— Ascultă-mă, Nerea, frumoaso, nu mi se pare că ai fi în situaţia grea pe care mi-ai descris-o azi-noapte la telefon. Dacă într-adevăr îl iubeşti, nu prea ai de ales. Sau te desparţi de el imediat, asta însemnând să pierzi totul şi să fii din nou singură, la cei treizeci şi şapte de ani ai tăi.

— Treizeci şi şase.

— Sau eşti isteaţă şi joci totul pe cartea asta, tolerându-i pasiunea pentru orgasme. Chestia asta îţi face viaţa amară, ştiu, dar important este să câştigi partida.

— Şi dacă se îndrăgosteşte de alta?

— Eu cred că riscul e mai mare în cazul celor nesatisfăcuţi şi care-şi reprimă pulsiunile.

— Şi dacă ia o boală? SIDA, de exemplu, şi mi-o transmite şi mie?

— Înţeleg. Sună-l şi spune-i că aţi terminat.

— Eşti nebună?

— Atunci va trebui să-l accepţi aşa cum este.

— O să-mi fie greu.

— O să-ţi fie greu, dar poţi.

— E un porc.

— E porcul tău, Nerea. Tratează-l bine.

N-a vrut să-l întâlnească în niciunul din locurile lor obişnuite. De ce? Ca să nu ducă supunerea la extrem. La telefon, Quique, drăguţ, n-a pus întrebări, a acceptat. Ascunsă după pavilionul de pe Bulevar, Nerea l-a văzut ajungând punctual, pus la patru ace, şi ocupând o masă pe terasa cafenelei Barandiarán. Ea s-a aşezat pe o bancă, ascunsă de privirile lui

 411 