— Nu ştiu pe nimeni să gătească mai bine decât ea. Mi-o imaginez acum prăjind peşte acasă. Noi mereu mâncăm peşte la cină. Simt mirosul până aici. Nu simţi? Nu simţi mirosul de barbun pane şi usturoi prăjit?
Îşi întindea gâtul şi amuşina aerul din cameră, de parcă barbunul făcut de maică-sa chiar i-ar fi plutit prin dreptul nasului.
— Auzi, sper că nu devii sentimental?
— Sentimental pe dracu’. De când stăm în casa asta, mi-e foame încontinuu. Aş mânca un cotlet atât de mare, cu ardei şi cartofi prăjiţi.
Nu aveau nici măcar televizor. Aşa că, după ce au mai strivit câteva ploşniţe, au stins lumina înainte de ora obişnuită şi, imediat ce Patxo a început cu şuieratul, Joxe Mari a scos salteaua pe hol, tiptil. A dormit buştean, şi exact de aşa ceva avea nevoie. Dimineaţa, devreme, a ieşit din casă, a cules un buchet de flori de câmp şi, glumeţ, surâzător, i l-a dăruit stăpânei casei la micul dejun. Simpatica atenţie i-a adus împăcarea cu ea.
În aceeaşi zi, pe înserate, o furgonetă Renault neagră a venit după cei doi militanţi. Au luat-o spre Ibardin. Vremea? Înnorată, dar uscată, cu petice de cer senin pe care stelele nu au întârziat să apară. Înainte de a se întuneca de tot, s-au oprit într-o zonă împădurită. Din beznă au apărut două siluete tinere. N-au pierdut timpul cu vorba, dimpotrivă, au luat în spate rucsacurile noastre, care cântăreau nu glumă, şi au început să urce, cu noi în urma lor. După puţin timp, i-a învăluit un întuneric atât de dens
327
încât nu vedeai nici pe unde calci. Nu pot să-mi dau seama cum reuşeau să se orienteze acei mugalaris, probabil că ştiau drumul pe de rost. Apoi a apărut luna. Acum puteau zări forme, contururi, desişuri şi, de asemenea, puteau să se vadă unii pe alţii.
Toţi patru au mers în tăcere vreo oră, până când au ajuns în vârful unei coline. De acolo se vedea vârful Larrún şi punctele luminoase din Ventas de Ibardin. Au făcut o scurtă pauză şi unul dintre mugalaris, după ce a stat o vreme cu urechile ciulite, a scos un behăit ca de capră. I s-a răspuns la fel, nu de foarte departe. Era semnalul stabilit pentru schimbul de mugalaris. Aşa au aflat Joxe Mari şi Patxo că trecuseră frontiera. Imediat au început să coboare spre Vera de Bidasoa.
Când au ajuns în spatele capelei de la cimitir, li s-a spus să nu se mişte de acolo. Au stat acolo vreo jumătate de oră, cu rucsacurile lângă ei, până
când au primit semnal să coboare la şosea. Ceaţa care urca dinspre râu ascundea casele. Adevărul e că am cam suferit de frig. Veneau zorii când au urcat într-o maşină. În drum spre Irún, au oprit de mai multe ori, pentru a aştepta ca motociclistul care mergea în faţa lor să se întoarcă şi să le spună că nu sunt sticleţi pe şosea. Călătoria lor s-a încheiat dimineaţă, pe strada Zarauz din San Sebastián. Într-o staţie de autobuz s-au reunit cu Txopo, pe care nu-l cunoşteau.
328
80. COMANDOUL ORIA
Întins pe patul din celulă, Joxe Mari îşi amintea. Ce? Că în anul acela împlinise douăzeci şi unu de ani şi era cel mai tânăr dintre ei trei. Dar nici nu era mare diferenţă. Txopo, douăzeci şi patru, era cel mai vârstnic.
— De ce ţi se zice Txopo?
— Chestii din copilărie.
Când era mic, obişnuia să joace fotbal pe un teren cu iarbă, aproape de casă. Uneori, poarta era un uscător de rufe, mare, cu doi stâlpi de susţinere din fier. Nu existau destui copii şi nici spaţiu suficient pentru o partidă adevărată. Aşa că jucau trei contra trei, patru contra patru, niciodată mai mulţi, iar el era singurul portar. Pe cât de mult îi plăcea să
apere şuturile ambelor echipe, pe atât de mult îi plăcea şi să comenteze partidele.
— Ce vrei să spui?
Îi dădea fiecărui jucător numele unui fotbalist celebru şi, din poartă, cu voce tare, comenta desfăşurarea partidei exact ca un comentator de la radio. Şi pentru că lui însuşi îşi zicea Txopo, în onoarea lui Iribar23, idolul său de pe atunci, a adoptat porecla pentru totdeauna.
Patxo, microbist şi el, ţinea cu Real Sociedad.
— Să nu-mi spui că ţii cu Athletic.
— Sunt mândru de asta.
— Văd că începem bine. Auzi, tu de ce nu te-ai înscris în comandoul Vizcaya?
— De unde să ştiu că o să trebuiască să suport pe unul ca tine?
Joxe Mari, ca să-i împace, intervenea:
— Hei, băieţi, gata. Există şi alte sporturi.
— A, da, care?
— Handbalul.
Ca să-l enerveze, îi ziceau:
— Du-te, băi, ăla nu e sport.
— Dar ce e?
23 José Angel Iribar Kortajarena, poreclit El Chopo (Txopo, în limba bască), „Plopul”, şi-a petrecut cea mai mare parte a carierei la Athletic Bilbao şi este considerat unul dintre cei mai buni portari spanioli din toate timpurile.
329
— Handbalul faţă de fotbal e ce este ping-pongul faţă de tenis.
— Sau ca o labă faţă de un futai.
Începeau să râdă, hi hi hi, ha ha ha, ca nişte tâmpiţi, în timp ce el îi privea fără să clipească.
Txopo era responsabil cu sarcinile proprii unui combatant din umbră.
Fără să-l audă, pentru a nu-i stârni una dintre reacţiile sale violente, Patxo îl numea băiatul nostru bun la toate, sau, simplu, bunlatoate. Toate cunoştinţele lui, care nu erau puţine, despre luptă, combativitate, arme, le dobândise singur, fără stagiile de recrutare din Franţa. Nu-i lipseau isteţimea şi veleităţile organizatorice şi, în plus, avea experienţă. E drept că înainte de a se reuni cu Joxe Mari şi Patxo, nu mai participase niciodată
în mod direct la vreun atentat, dar colaborase din umbră la câteva misiuni de comando de pe lângă Donostia, răspunzând de logistică, asta fiind ce i se potrivea cel mai bine.
