— Nu ziceai că bătrânul tău e în scaun cu rotile şi că trebuie dus dintr-o parte într-alta?
— Ba da, şi ce?
— Poate că ar trebui să-l ajuţi.
— De asta se ocupă surorile mele.
Nu reuşea nicicum să se înţeleagă cu băiatul acela. Mai mult, Joxe Mari nu se obişnuia să stea toată ziua cu cineva care nu era de la el din sat.
Patxo crescuse în Lasarte. Numele său de familie nu era basc şi nici nu vorbea limba bască. Şi atunci, ce caută ăsta în luptă? O fi şi ăsta genul de măgar care-şi face dungi ca să pară zebră? Bănuia că ar fi informator al Gărzii Civile. În orice caz, nu vorbea cu el despre probleme personale.
Mulţi ani mai târziu, i-a spus maică-sii, în timpul unei vizite la puşcărie, că atunci când a aflat despre Jokin a fost cât pe ce să se retragă din organizaţie.
— N-ar fi fost rău. Uită-te la Koldo, n-are nicio grijă, e bine mersi în sat, cu soţia lui mexicană şi cu copiii.
Joxe Mari era aproape hotărât. Chiar se gândea să-i spună omului de legătură, data următoare când aveau să se întâlnească; dar exact atunci, acesta i-a adus un plic închis ce conţinea o notă care-l informa că în curând avea să înceapă un curs intensiv de formare, pentru a putea fi încorporat cât mai repede în lupta armată.
Patxo era sigur:
— Camarade, nu mai există cale de întoarcere. Începe tămbălăul.
— Mai bine orice, decât să mai stau aici.
Ploua ca la potop atunci când au urcat în tren. Ploaia nu s-a oprit pe tot parcursul drumului. Au schimbat trenul de două ori, în oraşe diferite.
După-amiază au ajuns la Bordeaux, unde ploua la fel de tare ca dimineaţa.
S-au întâlnit într-un bar din gară cu persoana care trebuia să-i aştepte.
Individul ne-a zorit, aşa că a trebuit să dau pe gât paharul de vin pe care tocmai îl comandasem. În maşină, le-a zis să-şi pună ochelarii opaci şi să
stea aplecaţi. Joxe Mari ştia procedeul de când fusese cu Jokin la întâlnirea cu Santi Potros. După vreo oră de colindat cu maşina, au intrat într-o casă unde se auzea muzică. Abia atunci au avut voie să-şi dea jos ochelarii.
Au rămas opt zile închişi într-o cameră fără ferestre, lată de trei metri şi
322
lungă de cinci. Mult prea mică pentru doi oameni, ceea ce ducea la o apropiere fizică ce îl scotea din minţi pe Joxe Mari. Cu Jokin împărţise până şi lenjeria intimă. Dar în ăsta nu avea aceeaşi încredere. Cel mai greu îi era peste noapte. Probabil că amicul Patxo avea deviaţie de sept nazal.
Cert e că scotea în somn nişte zgomote îngrozitoare. Nu mă refer la sforăit. Cel care sforăia era Joxe Mari. Era ca un muget şuierător scos de foale. Şi o ţinea aşa, oră după oră, până dimineaţa.
Aveau voie să iasă din cameră numai pentru a merge la baia de la parter. Să încerce să vadă şi să reţină cât mai puţin posibil. Muzica răsuna adeseori în casă, la volum maxim. Astfel, toţi cei care locuiau acolo nu ştiau ce fac sau ce spun ceilalţi. Un comando, le-a zis instructorul, o unitate operaţională izolată, aşa că, dacă vă capturează, nu pot scoate de la voi informaţii care să compromită funcţionarea generală a organizaţiei, înţelegeţi? Amândoi dădeau din cap, în acelaşi timp, în semn că da.
Dimineaţa, la cursurile teoretice, Joxe Mari murea de plictiseală. Se uita pe furiş la ceas şi calcula în minte cât mai era până la ora mesei. Niciodată
nu i-a plăcut să studieze. Încă de mic, la ikastola, pentru el era un chin să
se concentreze. La fel i se întâmpla şi acum, în timpul cursurilor de combativitate, însă până la urmă venea după-amiaza, treceau la aplicaţii practice, mânuiau arme şi atunci, da, atunci îl cuprindea un entuziasm viu şi se simţea ca mai demult, când mergea cu prietenii în cariera de piatră
ca să exerseze aruncatul sticlelor incendiare, petardelor şi artificiilor. Asta i se potrivea, acţiunea, mişcarea, nu balivernele despre explozivi, care-l oboseau peste măsură.
Şi el, şi Patxo au învăţat cum să monteze şi să demonteze arme. Cum să
îi întindă cuiva o capcană mortală şi cum să amorseze maşini-capcană. Şi mai ce? Bombe cu ceas. Le activau şi le detonau într-un butoi de fier plin cu nisip. Au învăţat tot ce trebuia despre ascunzători şi canalizări şi cum să
descuie maşini. Instructorul insista asupra măsurilor de protecţie, îi dădea întruna cu aveţi mare grijă, şi atenţie, şi chestii de-astea. Le-a explicat cum trebuie să se comporte în caz că ar fi prinşi. Doar într-o singură după-amiază au făcut exerciţii de tragere cu arma, şi numai cu pistolul, pentru că poliţia franceză stătea la pândă. Nu mai era atât de simplu, cum era mai demult, să tragi prin pădurile din jur. Cu atât mai rău pentru Joxe Mari. Nimic nu-i plăcea mai mult decât să tragă la ţintă.
A pupat patul pistolului Browning.
323
— Îmi place mai mult să trag decât să fut.
I-a făcut să râdă. Erau tâmpiţi sau ce, credeau că zisese în glumă?
Instructorul:
— Una n-o exclude pe cealaltă.
În ultima noapte petrecută în ascunzătoarea lor din casă, Joxe Mari n-a putut dormi. Gândurile, ecoul împuşcăturilor recente, respiraţia şuierătoare a lui Patxo. Aşa că a început să vorbească singur. În gând? Nu, cu voce tare, ca şi cum ar fi stat de vorbă cu cineva. La două şi ceva noaptea. Deja se vedea ţintind cu arma, şi nu spre ţinta de hârtie. Patxo s-a trezit. Din întuneric:
— Vorbeşti singur sau ce?
— Cine deţine recordul de execuţii în ETA?
— N-am nici cea mai mică idee. De Juana20 sau vreunul din comandoul de la Madrid.
— Ştii dacă ăsta a omorât mai mult de cincizeci?
