— Eşti sigură că aita încă trăia când l-a luat ambulanţa?
— Nu m-am dezlipit de el nicio clipă. Dădea din pleoape şi i-am vorbit încontinuu, pentru că m-am gândit că dacă nu-i vorbesc, îl pierd. Dar el nu-mi putea răspunde. Curgea sângele din el. Ce să-ţi mai zic, dacă atunci când m-am întors în casă, a trebuit să-mi schimb hainele.
314
— Aş vrea să ştiu dacă era conştient sau nu.
— Ce mă tot îmbeţi de cap? Îşi mişca pleoapele. Puţin.
— Tu ai sunat la poliţie şi la ambulanţă?
— N-am sunat nicăieri. Au apărut, brusc, cu sirenele pornite. O fi sunat vreun vecin. Adevărul e că am început să urlu. Cred că m-au auzit până în satul vecin.
După siestă, Txato a băut o cafea, de fapt un rest rece rămas în cafetieră. Bittori, auzindu-l că pufneşte, s-a oferit să-i facă una proaspătă, dar Txato, poate pentru că o văzuse ghemuită pe sofa, cu braţele încrucişate ca şi cum ar fi vrut să aţipească puţin, sau pentru că se grăbea, ca de obicei, a refuzat.
— Îmi ajunge câtă mai e.
A ieşit din casă. La ce oră? Era aproape patru. Iar acum, ei îi părea rău că nu s-a dus în hol să-l sărute pe Txato, un sărut care ar fi putut fi ultimul din viaţa lor, ferească Domnul. Şi-ar fi dorit să se despartă mai frumos, după atâţia ani de căsnicie şi cu cei doi copii, în loc să piardă timpul cu o discuţie stupidă despre cafea rece sau caldă.
— Dacă mă întrebi, pot să-ţi spun că-mi amintesc doar de zgomote.
Mai întâi, cel făcut de uşă când a plecat la muncă, apoi paşii pe trepte, apoi nimic, eu pe canapea, cu ochii închişi, gândindu-mă: ia să trag un pui se somn de vreo jumătate de oră. Şi, brusc, împuşcăturile. Nu mă întreba câte. Dar erau împuşcături, nu m-am îndoit nicio clipă. Am dat fuga pe balcon. L-am văzut pe Txato prăbuşit pe trotuar şi nimeni în jur. Nu l-am văzut pe cel care a tras, dacă o fi fost doar unul. Mă rog, nici n-am stat să
mă uit, ci am coborât valvârtej în stradă şi când am văzut sângele am început să urlu ca o nebună. Crezi că a sărit cineva să mă ajute? Eu voiam să-l ridic pe taică-tu. Îmi zic: trebuie să-l ridic în picioare. E greu. Dacă
eram doi sau trei, îl ridicam, dar n-a venit nimeni. Aşa că am început să-i vorbesc. Dă-ţi seama cât de tulburată eram dacă i-am zis: te iubesc. Nu ne-am spus asta niciodată. Nici când eram logodnici. Nu ne venea să ne spunem. Dacă e iubire, ne-o arătăm unul altuia şi gata. Dar trebuia să
vorbesc, şi să vorbesc, altfel aveam să-l pierd. Şi, uite, dacă tot va ajunge în mormânt, măcar să ştie că l-am iubit. Nimeni nu mi-a dat nicio mână de ajutor. Pe stradă, singură. Ferestrele, închise. Şi cum mai ploua! Îţi spun, nimeni. Cineva care o fi văzut totul din spatele vreunei perdele o fi sunat la poliţie şi la ambulanţă. Altfel nu-mi explic cum au ajuns atât de repede.
315
După zece minute, poliţia era deja acolo. Iar la puţin timp, a ajuns şi ambulanţa.
A sunat telefonul. Nere? Bittori i-a făcut semne fiului ei să dea fuga să
răspundă. Xabier, în picioare lângă telefon, a apucat să se răsucească şi să
întindă mâna.
— Alo?
— Gora ETA!
A închis.
— E clar că n-a fost sora ta.
— Sunt unii care vor să ne facă rău cu orice preţ. E mai bine să nu mai răspundem la telefon.
— Şi dacă sună Nerea?
Bittori mai aştepta şi să o sune de la spital. Xabier:
— Stai liniştită. Rezolv eu asta.
A format un număr. A salutat, a zis, a întrebat. Cel cu care a vorbit i-a dat un alt număr la care să sune, iar Xabier şi l-a notat pe o foaie.
Imediat, a format numărul acela. Maică-sa, în spatele lui, pe canapea.
Iar el, cu spatele la ea, ca şi cum ar fi pus o cortină între ei.
— Îmi pare rău, Xabier. Nu s-a mai putut face nimic.
A mulţumit pe un ton neutru. Mulţumiri pentru ce? Pentru nimic. Era o modalitate de a se preface nepăsător. Mama în spatele meu şi momentul teribil când mă voi întoarce cu faţa. A evitat să o privească în ochi, pentru ca ea să nu-şi dea seama după privirea lui. A căutat cuvinte: mi-au spus că, trebuie să ştii că. Dar în loc de asta, a zis că merge la spital ca să se informeze şi că o să o sune de acolo ca să o ţină la curent cu situaţia. A rugat-o:
— Dacă te insultă, închizi telefonul imediat. Îmi promiţi?
316
77. DORINŢE ÎNTUNECATE
La două zile după funeralii, l-au îngropat pe Txato în cimitirul Polloe. La înmormântare a fost puţină lume. Dar nicio absenţă nu cântărea pentru Bittori cât cea a lui Nerea. Că îşi bătea joc de doliul ei, că n-o să i-o ierte.
Xabier făcea pe mijlocitorul, înţelegător, raţional, împăciuitor, între mamă
şi fiică. Degeaba. Aici nu reuşea să consoleze, dincolo nu reuşea să fie persuasiv. Cutele de supărare dintre ochii mamei lui i se păreau tot mai adânci. A sunat de mai multe ori la barul din Zaragoza pentru a o convinge pe sora lui să vină acasă cât mai repede. Nu i-a fost uşor să sune, îi era jenă pentru că îşi dădea seama că îl deranja pe patronul barului. Şi, în plus, suna degeaba, pur şi simplu, căci Nerea era hotărâtă să nu se confrunte făţiş cu moartea tatălui ei. Aha, deci asta era? Pe Bittori au lăsat-o nervii, până la urmă, şi a răbufnit, spunându-i lui Xabier că nu-i mai pasă, că Nerea n-are decât să-şi vadă de viaţa ei, aşa cum şi ea are de gând să-şi vadă de viaţa proprie şi:
— Ştii ceva? Nu mai cred în Dumnezeu.
