— Vrei să mergem la sfârşitul săptămânii ăsteia şi s-o luăm şi pe Amaia?

— Nu, mai bine nu.

Ramuntxo a intrat în studio ca să-şi facă emisiunea despre actualitatea muzicală în Ţara Bascilor. Gorka a profitat pentru a suna acasă de la telefonul radioului. A răspuns Joxian.

— Ama nu-i acasă. S-a dus în piaţă, la o manifestaţie în favoarea amnistierii.

— La câteva ore după ce l-au omorât pe unul din sat?

— Eu i-am spus: îţi lipseşte o doagă. Şi mai şi toarnă cu găleata. Dar a intrat în ea febra abertzale. N-o mai poate opri nimeni.

Joxian părea dărâmat, speriat, şovăitor la telefon. A zis că nu vrea să

iasă din casă. Ca să nu afle detalii despre ce se întâmplase? Ploaia asta nu se mai opreşte. Şi reumatismul. Şi poate, în sfârşit, sincer:

— În plus, n-am niciun chef să văd pe nimeni.

Convorbirea, oricum dezlânată, a încetat cu totul pentru câteva momente, până când Gorka a zis:

— Unde l-au omorât?

N-a zis pe cine. Nici tatăl, nici fiul nu au rostit nici măcar o dată numele sau porecla victimei.

— Lângă casa lui. E clar că-l aşteptau.

— Am înţeles că nu mai umblaţi împreună.

— De unde ştii?

— Aita, mai vorbesc şi eu cu câte un prieten din sat.

— Şi cu Arantxa?

— Da, şi cu ea.

Joxian continuase să-l considere pe mort prietenul lui. În ciuda a toate.

Aici, în inima mea. Nu-şi vorbeau; unul se ştie de ce; celălalt din cauza lui Miren, care nu-l mai suporta. Să nu cumva să-ţi treacă prin cap să umbli cu el, îi zicea. Nu-ţi dai seama că poţi fi văzut? Sigur e la mijloc ceva cu

 392 

Joxe Mari. A dat-o peste cap. Sau poate că moartea fiului măcelarului.

Moartea aceea a creat multă ranchiună în sat. Nimeni nu crede că şi-a luat viaţa. Dacă ar fi după Joxian, el i-ar spune condoleanţe lui Bittori, pentru că ţine de cei şapte ani de acasă, mai ales după atâţia ani de prietenie, dar nu se va putea. Joxian nu se simţea capabil să meargă acasă la ea. Să

meargă pe ascuns, cum altfel?, şi să o privească în faţă. Ca să nu mai zic că

biata femeie suferă de nu mai poate, iar el nu ştie cum să se comporte în asemenea situaţii. Oare nu ar putea el, Gorka, să îi trimită din Bilbao o ilustrată din acelea cu chenar negru?

— Şi să scrii Gorka şi familia.

— De ce nu faci tu asta? Nu ai fi obligat să dai ochii cu ea. Scrie Joxian şi familia şi gata.

— Fiule, ce e atât de greu să scrii două vorbe? O dată te rog şi eu ceva.

— Bine, o să văd.

Mai târziu, în noapte, Gorka îi făcea masaj lui Ramuntxo, care stătea întins pe un şezlong cumpărat anume pentru aşa ceva. Îl acoperea cu prosoape ca să nu-l mânjească, pentru că amândoi se ungeau cu uleiuri.

În timp ce masa spatele lui Ramuntxo, Gorka i-a dat detalii despre convorbirea pe care o avusese cu tatăl său.

— Şi o să-i scrii văduvei?

— Bineînţeles că nu. În cel mai rău caz, o să-i spun lui aita că i-am scris.

Oricum nu are cum să verifice. De ce crezi că fac asta?

— Din laşitate.

— Exact. Pentru că sunt la fel de laş ca el şi ca atâţia alţii care, la ora asta, la mine-n sat, spun în şoaptă, ca să nu fie auziţi: asta e o barbarie, o vărsare de sânge inutilă, nu aşa se clădeşte o patrie. Dar nimeni n-o să

mişte un deget. La ora asta, au dat cu furtunul pe stradă ca să nu rămână

nici cea mai mică urmă a crimei. Mâine se va mai discuta în şoaptă, dar, de fapt, totul va continua ca până acum. Oamenii vor merge la următoarea manifestaţie pentru ETA, ştiind că e preferabil să fii văzut făcând parte din turmă. Acesta e tributul care trebuie plătit pentru a putea trăi liniştit în ţara celor care tac.

— Stai, stai, nu-ţi face sânge rău.

— Ai dreptate. Ce drept am eu să reproşez ceva cuiva? Sunt şi eu la fel ca toţi ceilalţi. Îţi închipui ce ar fi dacă noi doi am condamna la radio asasinatul de astăzi? Ne-ar tăia subvenţia înainte de prânz, sau ne-ar

 393 

scoate în şuturi din sediu. Cu cărţile e la fel. Dacă te abaţi de la linie, devii un paria, chiar un duşman. Cine scrie în spaniolă, mai treacă-meargă.

Publică în Madrid sau Barcelona şi, cine ştie, cu puţin noroc şi talent, are succes. Dar nu e valabil şi pentru noi, cei care scriem în limba bască. Îţi închid toate uşile, nu te invită nimeni nicăieri, nu exişti. Mie mi-e clar că

toată viaţa o să scriu cărţi pentru copii, deşi sunt sătul până peste cap de vrăjitoare, dragoni şi piraţi.

— Dar cum stai cu romanul despre care mi-ai vorbit?

— Încă mai am fişele. Poate că o să-l scriu. Dacă va fi să-l scriu, jumătate din acţiune se va petrece în Canada, jumătate într-o insulă

îndepărtată.

— E clar că nu eşti în apele tale, băiete. Hai să terminăm cu masajul şi să mergem la culcare.

 394 

94. AMAIA