— Dar ştiu că-mi spui chestii noi. Când eram copil, am fost de nenumărate ori în garajul ăla.

— Pe distanţa aia de patruzeci, cincizeci de metri e uşor de prins, când merge la muncă sau când vine de la muncă. Mai ales bucata aia dintre garaj şi colţul străzii mi se pare locul ideal pentru atentat. Strada e îngustă, destul de întunecată şi nu trece aproape nimeni pe acolo, nici

 381 

oameni, nici maşini. Ar fi super tare dacă l-am sechestra.

— Da, dar nu avem infrastructură. Unde-l ducem? În plus, nu putem face aşa ceva fără să întrebăm conducerea. Aşa că, nici vorbă de sechestrare. Txato m-ar recunoaşte cu ochii închişi. Numai după voce.

Uită de aşa ceva.

— N-am zis să-l sechestrăm, ci că ar fi simplu de făcut.

— Vorbeşte mai clar.

— Nu umblă deloc prin baruri. Asta ştiu tot de la Andoni. Înainte mergea. Acum nu, pentru că organizaţia abertzale l-a pus cu botul pe labe.

Se trezeşte super devreme. Pe la unu, unu şi jumătate, pleacă să mănânce de prânz acasă. Cât am stat eu acolo, o singură dată nu s-a dus. Andoni zice că sunt unele zile în care mănâncă la birou. Pleacă din nou la muncă

pe la trei şi jumătate, un minut în plus sau în minus. Luni a plecat la patru fără un sfert. Ca întotdeauna, se duce la garaj, ia maşina, un Renault 21, roşu. Mi se pare complicat să-l atacăm seara, când se întoarce de la muncă. Alaltăieri se făcuse unsprezece şi tipul încă nu apăruse. Am plecat.

— Escortă?

— Nu. Vă spun eu că obiectivul ăsta e floare la ureche.

Joxe Mari nu vedea lucrurile chiar atât de simplu, clătina din cap, şovăia: mai întâi să, ar trebui să. Colegii îi demontau fără nicio greutate fiecare dintre obiecţiile sale. Că era simplu ca bună ziua: puţină logistică, victimă sigură, un sat în care până şi lămpile stradale sunt abertzale, retragere simplă de la faţa locului. Ce mai voia? Cu toate astea, el îi dădea înainte, că una, că alta, cu temerile lui şi cu semnele de întrebare. Cei doi: Patxi pregătise deja terenul printr-o campanie de graffiti şi defăimare, aşa că:

— În momentul de faţă, nici Dumnezeu nu mişcă un deget pentru afacerist.

— La dracu’, nu vreau ca Patxi, Andoni şi mai ştiu eu cine, să-şi revendice atentatul nostru. Nu suntem câinii lor de vânătoare. De unde să

ştim că mai târziu nu se apucă să povestească prin sat şi prin alte locuri, sau că nu e o cârtiţă printre ei? Au colaborat cu noi. Foarte bine. Dar când, unde şi cum, astea le hotărâm doar între noi.

— Bine, dacă despre asta e vorba, lăsăm să treacă o vreme înainte de a acţiona.

— Asta voiam să spun, că după cum aţi prezentat lucrurile, e prea în

 382 

grabă. Şi cu cât sunt mai puţini amestecaţi în ciorbă, cu atât mai bine.

Aşa au făcut. Între timp, de la sfârşitul primăverii, toată vara şi o parte din toamnă, au luat la rând alte obiective de pe listă. Unul dintre ele era patronul unui atelier metalurgic din Lasarte. Observând că obiectivul, un bărbat gras, la vreo şaizeci de ani, îşi parca maşina mereu în acelaşi loc, pe un teren viran din apropierea atelierului, şi-au zis: de ce să nu-i punem o bombă cu ceas? Aşa ne facem şi noi mâna, pentru că după terminarea cursului de formare nu mai pregătiseră niciuna şi sosise timpul să vadă

dacă sunt în stare. Aşa că, în ziua următoare, Joxe Mari s-a dus pe terenul viran şi, cât ai zice peşte, a plasat bomba sub maşină. Apoi, împreună cu Patxo, s-a dus la o cidrărie din apropiere ca să aştepte explozia. Au pariat pe nota de plată.

— Dacă explodează înainte de opt, am câştigat eu.

N-a fost nicio explozie, nicio detunătură, niciunul n-a câştigat pariul. S-a lăsat întunericul, ei au plecat de la cidrărie. Ce ciudat! Poate că patronul atelierului a mers acasă pe jos, sau cu bicicleta, sau a venit cineva să-l ia, sau naiba ştie. Odată ajunşi la apartament, l-au întrebat pe Txopo. N-am nicio idee. Au dat drumul la televizor, apoi la radio, după care au apelat până şi la staţia cu care interceptau comunicările poliţiei. Nimic. A doua zi, au aşteptat ca, din clipă în clipă, să pice vestea. Au aşteptat degeaba. Au lăsat să treacă încă douăzeci şi patru de ore înainte de a merge la faţa locului. De data aceasta, s-au dus cu bicicletele. Maşina grasului nu era parcată în locul obişnuit. Poate era în partea cealaltă sau în spatele atelierului? Nici acolo. Concluzia: bomba nu explodase.

Joxe Mari, supărat, amintindu-şi de ce le spunea instructorul:

— Nu bomba e de vină, ci noi.

Au verificat împreună toate etapele confecţionării bombei artizanale.

Pe durata cursului, li se spusese de nenumărate ori să facă probe înainte.

Au făcut. Ce mama mă-sii s-o fi întâmplat?

Patxo:

— Ştii ce cred eu? Că grasul a mirosit ceva şi a chemat poliţia.

— Nu cred. Dacă ar fi intervenit cei de la TEDAX26, ar fi aflat şi presa. Eu cred că bomba s-a dezlipit şi zace în vreun şanţ.

26 Denumire sub care sunt cunoscuţi în Spania specialiştii în neutralizarea şi dezactivarea artefactelor explozibile (TEDAX: Técnico Especialista en Désactivation de Artefactos Explosives).

 383 

Ca să-şi potolească frustrarea, au decis să-i arunce grasului atelierul în aer. Să nu rămână piatră pe piatră, futu-i! Într-o dimineaţă, Joxe Mari şi Patxo au cercetat terenul ca să vadă unde vor plasa bomba pentru ca aceasta să cauzeze cât mai multe daune, doar că în loc de atelierul metalurgic au dat peste o hală pustie. Dispăruse până şi firma de la intrare. Era clar că patronul se speriase şi închisese afacerea, sau o mutase într-un loc mai sigur. Bomba deja confecţionată, cu şase kilograme de amonal şi ceas, au folosit-o împotriva altuia de pe listă, patronul unui bar.

Toate mediile de comunicare au scos în evidenţă amploarea exploziei. Din fericire, nu au existat răniţi.

 384 

92. FIUL PE CARE ÎL IUBEA CEL MAI MULT

L-au anunţat că e aşteptat la vorbitor. Din nou, ochii mamei lui, dincolo de geam. Există în ei o incertitudine iniţială, o aşteptare temătoare, până

când apare el, mare şi aparent sănătos, chiar dacă i-a căzut părul. Atunci ochii ei se îmblânzesc, redevin limpezi, iubitori, materni; par să păstreze o urmă de tinereţe în mijlocul trăsăturilor tot mai marcate de greutăţile bătrâneţii.

Aita vine rar la puşcărie, o dată sau de două ori pe an. Ea zice că din cauza drumului lung cu autobuzul, şi tatăl tău nu mai e ce a fost cândva, apoi blestemă statul (Miren nu spune niciodată Spania) pentru politica de dispersare a deţinuţilor. Dar Joxe Mari ştie că maică-sa preferă să vină fără

Joxian. Pentru că el se emoţionează. De fiecare dată când vine, se smiorcăie: băiatul lui, atâţia ani, o să mor fără să te mai văd în libertate.

Ea crede că asta îi scade moralul lui Joxe Mari.

În plus, se ceartă cât ţine călătoria. Din fleacuri. Încă dinainte de a pleca la drum, nu-i place cum s-a bărbierit sau îi zice că are păr în urechi, apoi, în autobuz, îi atrage atenţia, îl critică, îi face reproşuri în prezenţa rudelor altor deţinuţi. Îi distruge stima de sine, iar el se supără şi se supără, până

când contraatacă prosteşte, ţâfnos, bădăran. La întoarcere, la fel. Aşa că e mai bine să stea acasă.

Joxe Mari se aştepta la văicărelile obişnuite: vicisitudinile călătoriei, dispersia inumană a deţinuţilor, căldura din Andaluzia. De ce trebuie să-şi bată joc de familiile deţinuţilor? Şi, bineînţeles, obişnuitele bârfe din sat, cine a mai murit, progresele lente făcute de Arantxa.

Totuşi, astăzi a fost diferit. Faza e că, ai grijă la ce ne spunem, se simt urmăriţi. Vorbesc în limba bască, dar cu siguranţă discuţia lor e înregistrată pe ascuns şi apoi tradusă. Aşa că nu ating subiecte politico-delicate sau, dacă nu se poate altfel, vorbesc despre ele în şoaptă, pe ocolite, cu subînţeles şi jumătăţi de cuvinte. După atâţia ani, au ajuns să

fie experţi în genul acesta de comunicare. Se înţeleg, gândesc la fel, se uită unul în ochii celuilalt şi îşi citesc gândurile. Ea, care a fost toată viaţa atât de zgârcită în a-şi exprima sentimentele, i-a zis o dată, cu mâna la gură, cu geamul între ei, că el era fiul pe care îl iubea cel mai mult.

Care a fost noutatea zilei? Brusc, după vreo zece minute de