— N-am înţeles imediat, pentru că eram mai atent la cum să o şterg mai repede. Peio şi Juancar au înţeles pe loc că Patxi se referea la Txato.
299
Guille: că cine-i Txato.
Arantxa:
— Ţi-am mai vorbit despre el. E cel cu firma de transport. Unul care nu face pe el în faţa ameninţărilor ETA. Ori nu plăteşte taxa pentru revoluţionari, ori plăteşte cu întârziere, ori nu plăteşte destul, ceva de genul ăsta, nu ştiu sigur. E plin de zvonuri. Faza e că i-au organizat o campanie de defăimare pentru a-l pune cu botul pe labe şi tot satul e împotriva lui. E un om bun. Pentru tata e ca un frate, iar pentru mine, ca un unchi. Dar acum nu mai vorbim cu el şi nici cu cei din familia lui, chiar dacă nu ne-au făcut nimic. Asta e o ţară de nebuni.
Gorka, încolţit de prietenii săi, între masă şi perete, se apăra. Că nu, serios, că el trebuia să plece. Au insistat. O să le ia cel mult o oră. Nici atât.
Planul era simplu: aruncăm cele patru cocktailuri, ne întoarcem în sat şi apoi te duci la prostiile tale de cărţi. Din spatele tejghelei, Patxi i-a văzut discutând şi gesticulând, viitori gudari. A venit din nou în colţul lor, sub pretextul de a lua paharele.
— Ce naiba aveţi?
— Sihastrul zice că nu vine.
— E un papă-lapte.
— Nu-mi vine să cred că e frate cu Joxe Mari.
Gorka tăcea şi Patxi s-a întors spre el, grav, calm:
— Ascultă, băiete, când faci parte dintr-un grup şi cunoşti planul, mergi până la capăt, nu trădezi. Dacă nu voiai să participi, trebuia să pleci mai repede. Nimeni nu te obligă. Dar dacă eşti, eşti. Iar acum, hai, valea de aici. Îmi plătiţi mâine ce aţi consumat. Sau poate că o să uit de nota de plată. Depinde cum vă comportaţi.
Vorbind despre Gorka, folosiseră cuvântul trădare. De aici până la turnător nu mai era decât un pas. Asta i-a învins rezistenţa. Brusc, s-a simţit cuprins de ruşine, de parcă ar fi umblat gol pe stradă, cu trupul său lung, osos, în văzul tuturor sătenilor. Şi-a simţit gâtlejul sufocat de greaţă.
Greaţă de sine însuşi. S-a simţit laşul laşilor, o marionetă demnă de dispreţ, un ciudat, peşte pe uscat, pasăre fără pene şi nimic nu-l speria mai tare decât gândul că ceilalţi îi observau tristeţea. Ce fac ceilalţi? Îi repetă, în stradă, pe un ton acuzator, argumentele lui Patxi, până când Gorka le zice: bine, gata, hai să mergem. Şi s-au dus să ia, veseli, ameţiţi, gora ETA, amnistia osoa şi tot aşa, cele patru cocktailuri Molotov de acolo
300
de unde le ascunsese Peio.
Au pus sticlele într-o sacoşă şi au luat-o spre râu. Se întunecase aproape de tot, doar la orizont, deasupra munţilor, se mai vedea o fâşie de cer violet. Au căzut de acord să arunce fiecare câte o sticlă, iar Peio două, pentru că el le pregătise. Când s-au apropiat de obiectiv, Juancar a plescăit din buze ca să-i facă să tacă. S-au asigurat că poarta de la intrare era închisă. Prea înaltă pentru a sări peste ea. În plus, sus de tot, era prevăzută cu ţepi de fier. Ghinion: erau doar două camioane. Unul, lângă
uşa halei.
— Băga-mi-aş, e departe.
Imposibil de nimerit cu o sticlă aruncată de dincolo de poartă. Celălalt camion era parcat cu cabina spre zid. Dificultăţi? Cel puţin trei. Prima, poarta de sârmă te obliga să arunci sticla ca pe un proiectil de mortier.
Deci greu de ţintit. A doua dificultate ţinea de hăţişul de spini din faţa zidului, care-i împiedica să se apropie de ţintă. A treia dificultate? Aceea că împrejur era plin de copaci, totul era în beznă şi nu vedeau nici pe unde calcă.
Biroul era cufundat în întuneric.
— Super. Suntem singuri.
Peio, nerăbdător, a aruncat primul cocktail. L-a lansat cu boltă, ca să nu dea în poartă. N-a nimerit. Sticla a explodat pe asfalt. Avantajul era că
acum camionul era luminat de flăcări.
— Au zis că e rândul meu. Mie mi-era limpede că n-o să lovesc camionul. Ce să-mi fi reproşat, dacă şi Peio greşise ţinta? Apoi, brusc, în timp ce aprindeam cârpa, s-a auzit o voce: nemernicilor, nemernicilor. Şi nu doar o voce. Poc, o împuşcătură. Vă jur. Iar Txato străbătea curtea alergând, venind spre noi. Poc, altă împuşcătură. Nu ştiu dacă chiar voia să ne nimerească sau nu. Dar era clar că avea un pistol. Văleu, văleu, ăsta ne omoară! Am rupt-o la fugă. Şi nu purtam nici cagule, nimic care să ne ascundă faţa. Oricum, cred că nu puteam fi recunoscuţi din cauza întunericului. În loc să ne urmărească, Txato s-a oprit ca să stingă focul.
Cred că dacă ar fi vrut, ne-ar fi făcut felul la toţi trei. N-am dormit toată
noaptea, iar azi n-am făcut altceva decât să umblu ca un bezmetic. V-aş fi recunoscător dacă m-aţi lăsa să stau aici câteva zile. Apoi o să găsesc eu o soluţie să plec din sat. Dacă mai stau acolo, o să ajung ca Joxe Mari.
Arantxa s-a ridicat de pe canapea.
301
— Bine. Mă duc să pregătesc cina. Între timp, tu sună-i pe aitas şi spune-le care-i situaţia.
— Nu pot să le spun faza de ieri.
— Inventează ceva.
— Ce?
— Guille, tu ce ai zice dacă ai fi în locul lui?
— Eu? Nu ştiu. Că vor să mă bată, ceva de genul ăsta.
302
74. MIŞCAREA DE ELIBERARE PERSONALĂ
O vreme, Gorka şi-a găsit refugiul în singurătate. S-a distanţat treptat de prietenii săi. N-a mai călcat în Arrano Taberna. Învăţa, citea, scria versuri şi povestiri. Mai apoi le rupea, convins că nu erau bune de nimic.
