— Suntem un comando de mâna a doua.

Patxo încerca să-i ridice moralul.

— Stai liniştit. La prima ocazie, dăm o lovitură spectaculoasă şi le câştigăm respectul.

— Asta numai dacă statul nu-şi pune cenuşă în cap. Pentru că dacă se renunţă brusc la lupta armată, spune-mi tu care a fost aportul nostru.

— Omule, nu mai fi atât de pesimist. Sunt convins că va mai dura câţiva ani.

În Recalde, lângă cimitir, aproape de sfârşitul excursiei, Joxe Mari s-a oprit, ca de obicei, pentru a pune între el şi colegul său câteva minute distanţă, apoi a reînceput să pedaleze, iar când a ajuns, ce dracu’ face ăsta aici?, s-a mirat văzându-l pe Patxo la intrarea în bloc. Sus, toate luminile stinse.

S-au întâlnit la colţul blocului.

— Nu-i moneda.

— O ştergem de aici.

Fără să piardă timpul, s-au îndreptat spre cartierul El Antiguo. S-au oprit după puţin timp, când au ajuns în piaţa Benta-Berri. Acolo, ce facem?, trebuiau mai întâi să se calmeze, apoi să facă un plan. S-a întunecat de tot. A bătut ora nouă. Treceau tot mai puţine maşini. Frigul, pe care nu-l simţiseră cât timp pedalaseră, le intra acum în oase. Corpul mătăhălos al lui Joxe Mari începea să ceară de mâncare, aşa că acesta a înfulecat ultimul baton de ciocolată, dintre cele pe care obişnuiau să le ia

 375 

cu ei în excursii, pe lângă banane şi mere.

Ştiau limpede un lucru: noaptea, pe stradă, în echipamentul de ciclişti, vor atrage prea mult atenţia.

— Unde să mergem îmbrăcaţi aşa?

— Iar la cât de frig e şi cu hainele astea subţiri, o să ne congelăm dacă

mai stăm pe afară.

— Futu-i!

— Propun să ne întoarcem şi să aruncăm o privire. Poate că Txopo a uitat să pună moneda în cutia poştală. Aşa cum mi s-a întâmplat şi mie o dată.

— Dacă a uitat, îi rup oasele.

— Haide.

Ferestrele apartamentului continuau să fie neluminate. Pe strada pustie nu se vedea nicio mişcare suspectă, deşi nu puteai fi sigur că nu era vreun poliţist ascuns într-o maşină parcată sau după perdelele vreunei locuinţe din apropiere. Au sprijinit bicicletele de stâlpul unui semn de circulaţie. Din gură le ieşeau aburi groşi. Patxo tremura de frig şi se temea să nu se îmbolnăvească. Joxe Mari încerca să se încălzească sărind pe loc şi făcând exerciţii de gimnastică. Mârâia încontinuu. Înjura de mama focului şi ameninţa, dar era incapabil să ia o decizie.

Patxo, degerat de frig, cu nasul roşu, a avut o idee.

— E destul să meargă unul dintre noi. Dacă ne pândesc, o să-l prindă

numai pe unul, iar celălalt va scăpa.

— Eşti tâmpit. Dacă te prind pe tine, e ca şi cum m-ar prinde şi pe mine, şi invers. La câte o să-ţi iei pe cocoaşă în beciurile poliţiei, o să spui până şi Tatăl Nostru în latină, în rusă şi în toate limbile pe care nu le cunoşti.

Gerul tot mai mare, hainele nepotrivite cu locul şi ora, foamea / frigul /

oboseala, toate îi îndemnau să ia o decizie, pe care au şi luat-o, până la urmă. Au urcat spre apartament despărţiţi, unul pe scări, celălalt cu liftul.

Preşul? La locul lui. Semn bun. Dar, atenţie, uşa nu era încuiată. Nu mai conta, deja băgaseră cheia lor în broască, ce-o fi o fi. Patxo, mergând în faţa lui Joxe Mari, a aprins lumina în hol. Linişte. Fiecare dintre ei trăsese piedica propriului Browning, căci ei nu merg nicăieri fără pistol. De aceea, poartă în jurul taliei o bandă de protecţie pentru rinichi, de fiecare dată

când ies cu bicicletele.

L-au găsit pe Txopo, ce ţi-au făcut?, prăbuşit pe jos, în camera lui,

 376 

ghemuit, cu obrazul într-o baltă de vomă, dar conştient.

— Dacă mă mişc, e şi mai rău.

Suspicioşi, naivi, le-a luat câteva momente până să-şi dea seama că

problema lui Txopo era de origine naturală. Până când n-a zis el: unde aţi fost, dobitocilor?, au tot aţintit pistoalele spre pereţi, tavan, dulap, chiar şi spre Txopo însuşi. Că de ce nu aprinsese lumina. Pentru că nu mă pot mişca, imbecililor. Nu vedeau, sau ce? Îl apucase o durere groaznică, imediat ce intrase în bloc. Brusc, în lift. A reuşit, cu ultimele puteri, să

intre în apartament. Unde-l durea? Aici. Aici însemna un muşchi, dar şi spinarea şi mai departe, într-o parte, sub coaste. Ce facem? I-a ameninţat că o să urle după ajutor dacă nu-l ajută ei. Au încercat să-l ridice.

Imposibil: îl durea şi mai tare. Şi balta de vomă, şi duhoarea.

— Trebuie să curăţăm asta.

— Curăţă tu.

Joxe Mari i-a făcut semn lui Patxo să-l urmeze la bucătărie. Au discutat în şoaptă, cu uşa închisă.

— Nu ne putem permite ca paramedicii să intre aici. E prea riscant.

— Dar ceva trebuie să facem, că dacă ăsta-şi dă duhul, atunci vom avea o problemă şi mai mare.

Gemetele lui Txopo, întins pe jos în camera lui, îl scoteau din minţi pe Joxe Mari. A tranşat discuţia, zicând autoritar, ca un şef, ferm:

— Schimbă-te sau ia o geacă pe tine, adu maşina şi aşteaptă în faţa blocului.

— Te-ai ţicnit? Portbagajul e plin de cutii cu armament.

Privirea aia nu admite nicio replică, privirea aia aruncă flăcări. Patxo: dacă iese rău, nu e el de vină. S-a îmbrăcat în grabă, bombănind. A ieşit din apartament murmurând ceva despre responsabilitate. Joxe Mari s-a dus în camera lui Txopo şi i-a zis: calm, linişteşte-te, rezistă, chestii de genul. Apoi s-a îmbrăcat cu alte haine.

De la fereastra bucătăriei, a văzut apropiindu-se maşina Seat 127, primită de la cei care se ocupau cu furtul de maşini. Portbagajul, plin cu cutii. Conducerea pulii: pe de o parte îţi trimit arme şi materiale pentru a confecţiona bombe, iar pe de altă parte îţi zic să nu acţionezi deocamdată.

Avuseseră în plan ca, la adăpostul întunericului, să pună armamentul în genţi, să-l ducă în apartament, tiptil, să vadă exact despre ce era vorba şi să se hotărască ce trebuia dus la ascunzătoare şi ce trebuia păstrat la

 377 

apartament.