 385 

conversaţie, Miren începe să vorbească misterios, în şoaptă, dă de înţeles.

Ce? Că e ceva ce n-o lasă să doarmă nopţile. Văzându-i îngrijorarea de pe chip, Joxe Mari a înţeles că era vorba despre una dintre chestiunile pe care e preferabil să nu le discuţi în mod direct la vorbitor. Aita? Arantxa?

Miren face semn că nu. Nebuna? Face semn că da. Iarăşi? Încuviinţează, din nou şi îşi apropie mâna de geamul despărţitor, arătându-i cuvintele scrise în palmă: „Vrea să ştie dacă tu l-ai împuşcat pe soţul ei”.

— Trimite-o la dracu’.

— Se ţine scai.

— N-o mai lăsa să se apropie de tine.

— N-a vorbit cu mine. Atât îi trebuie! Dar ştii cum e aita. El e pămpălău, iar ea îl pândeşte când se duce la grădină. Iar Arantxa îi scrie chestii pe iPad când o întâlneşte. I-am spus lui Celeste: dacă o vezi pe doamna aia, treci pe cealaltă parte. Dar nimeni nu mă ascultă, băiete.

Ca să disimuleze, a trecut la un subiect lipsit de importanţă. Dacă

mâncarea a fost bună în ultima vreme.

— E prea sărată.

Între timp, Miren i-a arătat lui Joxe Mari cealaltă palmă: „Ce-i spunem?”

— Că dacă nu, o să ne înnebunească şi pe noi. Ţi-am zis că nu mai am somn.

— Nu se găsesc în sat câţiva tineri care să alunge musca? Pe vremea mea, nu s-ar fi întâmplat aşa ceva.

— Satul nu mai e ce a fost. Nu mai vezi, ca înainte, să scrie pe ziduri sau pancarte. A cam amorţit totul.

— Cineva tot trebuie să fie, ce naiba? Vorbeşte ştii tu cu cine.

— De când a închis crâşma, aproape că nu l-am mai văzut. S-ar părea că

nimeni nu vrea să ştie nimic. Nu se vorbeşte despre altceva decât despre procesul de pace şi că trebuie să le cerem scuze victimelor. Scuze?! Când mi-oi vedea ceafa. Dar nu suntem şi noi victime? Contăm tot mai puţin, ne-au lăsat singuri. Iar dacă deschizi gura, te leagă pentru că faci apologia terorismului.

Întins în pat, Joxe Mari contempla bucata de cer cuprinsă în dreptunghiul ferestrei. Cerul albastru al înserării, străbătut de dunga de fum alb lăsată de un avion. Simt cum îmi pierd puterile. Avea arsuri la stomac. Se zice că pun prafuri în mâncare ca să ne facă docili. Iar lui, cu

 386 

faima de membru dur din ETA, sigur îi pun o doză dublă. Să fie asta sau ceva mai grav? O perspectivă cumplită: să mori aici de cancer, fără să-ţi mai vezi vreodată satul. S-a gândit de multe ori la asta. Au fost cazuri.

În loc de pata de cer albastru, acum vedea palmele mamei sale şi ce stătea scris pe ele. Să nu-mi vină mie cu văduve îndurerate. Dacă vor să

scormonească istoria, să meargă la arhive. Ce e făcut, făcut rămâne. Că s-a renunţat la lupta armată? Perfect. Dar Gora ETA pentru vecie şi privirea înainte.

Brusc, împotriva voinţei lui, a început să plouă destul de tare. Unde? În amintire. Pe zi ce trecea, voinţa îi slăbea tot mai tare. El, durul, cel care intra primul în greva foamei şi ieşea ultimul, cel care lua cuvântul la reuniuni şi îi bălăcărea pe deţinuţii care înghiţeau momeala programelor de reinserţie.

Dar omul e ca un vapor. Omul e ca un vapor cu carcasă de oţel. Trec anii şi apar fisuri. Prin ele intră apa nostalgiei, contaminată cu singurătate, apoi apa conştiinţei care-i spune că a greşit şi apa care-i spune că greşelile nu se mai pot îndrepta şi, mai ales, apa aceea care roade şi roade, cea a regretelor, simţite dar trecute sub tăcere de frică, de ruşine, pentru a nu se pune rău cu colegii. Şi astfel, omul, acum un vapor plin de fisuri, se poate scufunda în orice clipă.

Ferestruica celulei e acoperită de un cenuşiu neaşteptat. Ploua fără

încetare încă din ziua trecută. Partea bună e că vremea rea alungă

oamenii de pe stradă. Nimeni nu are chef să se oprească pentru a sta de vorbă, toată lumea se grăbeşte să ajungă unde are de ajuns. Cabina telefonică era la mică distanţă de începutul străzii. Pe bune, părea să fi fost pusă acolo anume ca să le uşureze atentatul. De ce? Păi, pe de o parte, pentru că îl adăpostea de ploaie, iar pe de altă parte, era şi o ascunzătoare, dar şi un post perfect de observaţie, în acelaşi timp. Dacă se apropia vreun localnic? Nicio problemă, el se prefăcea că vorbeşte la telefon. De mare ajutor erau şi geamurile aburite. Şi cu gluga pusă, ce să

mai zic? Orice om din sat ar fi trebuit să-şi bage capul în cabină pentru a-şi da seama cine era înăuntrul ei.

În capătul străzii a apărut maşina roşie, Renault 21. Inima i-a stat o clipă. Emoţii? Mă rog, da, ceva; dar nu ca la începuturi, când îi tremurau picioarele. Învăţase, după atâtea atentate, cum să-şi păstreze calmul.

Vorbise şi cu Patxo, cel căruia, din câte zicea, i se întâmpla la fel de fiecare

 387 

dată când se apropia momentul acţiunii.

— E normal. Nu suntem psihopaţi.

A pipăit, instinctiv, pistolul din buzunarul gecii. Cel mai important lucru: să nu dea greş. A zărit în maşină profilul înceţoşat al lui Txato. Urechile alea mari nu ştiu că mai au de trăit cel mult trei, patru minute. Detaliu liniştitor: obiectivul e neînsoţit. În toate zilele în care Patxo îl ţinuse sub observaţie, nu-l văzuse niciodată să plece sau să vină însoţit de cineva.

După ce Txato a dat colţul străzii, Joxe Mari, cu ochii pe secundarul ceasului, a aşteptat să treacă o jumătate de minut, înainte de a ieşi din cabină. Era o modalitate de a-i acorda lui Txato un supliment de viaţă, cât să deschidă garajul liniştit şi fără să bănuiască nimic. A avut senzaţia că

secundarul se mişca mai lent decât de obicei. Haide, haide! Planul: după

ce Txato va părăsi garajul, Joxe Mari se va duce la el şi-l va executa. Un singur glonţ nu i se părea îndeajuns. Mai bine să fie sigur, nu cumva victima să-l recunoască şi să supravieţuiască. Apoi, fără nicio amânare, dar nici să o ia la fugă ca nebunul, atrăgând astfel atenţia vecinilor, să se îndrepte spre locul unde Patxo îl aştepta cu maşina.

Txato întârzia să iasă din garaj. Ce aştepta? S-a gândit că ploaia s-ar putea opri dintr-o clipă într-alta? Cel care stătea acum în ploaie era Joxe Mari. S-a lipit de zid, la colţul clădirii, ca să nu vină toată ploaia peste el.

Ştia că garajul nu avea uşă interioară, aşadar, mai devreme sau mai târziu, Txato trebuia să iasă pentru a merge acasă. Şi a ieşit, fără umbrelă. Iată-l, umplându-şi plămânii cu ultimele guri de oxigen din viaţa lui, la vreo zece paşi distanţă. Îl vedea din profil, tocmai încuia garajul şi buzele i se mişcau

/ tremurau uşor ca şi cum ar fi vorbit singur sau ar fi fredonat o melodie.

Imediat ce a început să meargă, m-a şi văzut. Pumnul strâns pe Browning înăuntrul buzunarului, iar Txato, ce face, ce dracu’ face ăsta, trece strada şi vine direct la mine. Scena nu fusese prevăzută în scenariu.

— Hei, omule, Joxe Mari! Te-ai întors? Mă bucur.

Ochii ăia, urechile alea imense, atitudinea prietenoasă. Prietenul tatălui său care-i cumpăra îngheţată când era copil. Clopotul bisericii a bătut ora unu. Sunetul acela familiar, metalic, categoric, i-a sunat exact ca un nu. N-o face. Nu-l ucide. Au rămas tăcuţi unul în faţa celuilalt. Era evident că

Txato aştepta un răspuns la cuvintele lui prietenoase. Sunt membru ETA şi am venit ca să te omor. Nu i-a spus. N-a putut să-i spună. Clopotul făcuse să răsune un nu din înalturi. Era Txato, futu-i! Ochii lui, urechile lui,

 388 

zâmbetul. Joxe Mari s-a întors şi a plecat, nu în fugă, dar cu paşi grăbiţi.

A urcat în maşină, a trântit portiera.

— Nu s-a putut. Apăruse un vecin. Dă-i drumul, hai să mâncăm.

— Te-a văzut?