— Juri?

— N-am văzut nimic.

Pe drum, s-au întâlnit cu Arantxa, care venea grăbită, cu privirea speriată.

— Sunteţi bine? Ce s-a întâmplat?

— Manolo.

— Ce?

— Manolo.

Deschidea gura şi nu putea rosti altceva decât Manolo.

— Manolo Zamarreño?

A încuviinţat, continuând să strângă copilul în braţe. N-a fost nevoie de explicaţii. Arantxa, stupefiată, s-a lovit cu palma peste frunte. Nu şi-au mai zis nimic. S-au grăbit să urce în apartamentul lor, acolo unde Arantxa, panicată, o lăsase pe fetiţă singură şi uitase pornit fierul de călcat. După

puţin timp a început să răsune, mai întâi departe, apoi tot mai aproape, deja în cartier, prima sirenă.

A sunat telefonul. Angelita. Voia să ştie ce se întâmplase. Teribilă

detunătură. Arantxa, cu copiii lângă ea, i-a spus fără să-i spună, i-a zis fără

să-i zică, avertizând-o că nu era singură, iar soacra ei, dându-şi seama de situaţie, i-a zis că a înţeles foarte bine.

Guillermo şi-a proţăpit suferinţa / indignarea în bucătărie, precum cineva care înfige un ţăruş în pământ şi nimeni nu mă mai mişcă de aici, aşezat la masă, cu capul în mâini. Arantxa, urmată în linişte de copiii intimidaţi, s-a retras în camera lor. Tatăl lor gemea înspăimântător.

Arantxa a luat radioul cu ea. Cu urechea lipită de aparat, cu volumul dat la minimum, a primit confirmarea definitivă: atentat cu bombă, cartierul Capuchinos, un mort.

I-a împletit părul în coadă lui Ainhoa. I l-a desfăcut. I l-a împletit din nou. Mai erau două ore până când trebuiau să plece la masă la părinţii ei şi îi prindea bine să facă ceva, orice, ca să-şi umple timpul, să se liniştească, să se dăruiască total alinării, imensei alinări, offf, de a fi cu copiii ei, de a-i putea atinge şi simţi, de a-i şti sănătoşi şi la adăpost.

Endika, stând tăcut lângă ea, se ţinea de fusta ei aşa cum cineva se ţine de bara unui autobuz urban. Când Arantxa s-a îndepărtat câţiva paşi, ca să

ia dintr-unul dintre sertarele comodei săculeţul cu agrafe, băieţelul a

 366 

urmat-o. La întoarcere, la fel, fără să-şi ia mâna de pe fusta ei.

Prin uşa întredeschisă ajungeau, aproape inaudibile, la intervale neregulate, gemetele tot mai slabe, acum mai degrabă înfundate decât ascuţite, ale lui Guillermo. La început, gândindu-se la copii, Arantxa a vrut să închidă uşa. Dar a renunţat imediat la idee. Lasă să audă, să afle, să ştie în ce fel de ţară le-a fost dat să crească.

În bucătărie, Guillermo vorbea printre înjurături de politică. Denigra naţionalismul, cel care otrăveşte conştiinţele, zicea, care-i aruncă pe mulţi tineri basci pe drumul crimei. Găsise vinovaţii: lehendakari, cu limba lui de şarpe, episcopul ipocrit, toţi abertzales burduşiţi cu sânge străin şi blestemaţii de vecini trădători care le spun celor din ETA la ce oră trece victima printr-un loc sau prin altul. Dispreţuitor, batjocoritor:

— Aveţi un spaniol printre voi şi îi puteţi veni de hac când se duce după

pâine. Că are familie, că e tată? Trebuia să se gândească înainte de a candida în funcţia de consilier. Că e un om bun şi n-a omorât o muscă în toată viaţa lui? Bine, contează că e dintr-un partid spaniol, care ne oprimă

şi, în plus, asta e o zonă de conflict.

Isuse Cristoase şi Doamne-Dumnezeule, sper că nu vorbeşte cu fereastra deschisă. Arantxa a vrut să se asigure.

— O să te audă.

— N-au decât să mă audă.

Geamul de la bucătărie era închis.

— Nu trăieşti singur.

— M-a apucat o ură cumplită. E ca şi cum aş avea urzici pe sub piele.

Arantxa, viaţa mea, spune-mi ceva care să înlăture ura asta care mă

răscoleşte. Să urăsc e ultimul lucru pe care am vrut să-l fac în viaţă.

— Varsă-ţi amarul, protestează, dar nu striga. După ce-ai ieşit din casă, mut. Ne-am înţeles? Nu mă băga în încurcături. Mergem la înmormântare, spunem condoleanţe. Să nu ne pierdem decenţa.

— La cum mă simt, îţi dai seama că nu pot merge la ai tăi. Mai bine du-te tu cu copiii.

— Nici nu vreau să vii. Mai lipseşte doar să spui ceva de fratele meu şi să începi să te cerţi cu mama, la cât de fanatică a devenit.

— Bietul ei copil puşcăriaş, un criminal sadea.

— Bine, lasă. Mi-ai promis să nu deschizi niciodată subiectul de faţă cu părinţii mei. Copiii au tot dreptul să-şi vadă bunicii.

 367 

În jur de unu şi jumătate, Arantxa a ieşit din casă cu copiii, îmbrăcaţi de duminică, parfumaţi, curaţi. Ainhoa s-a apropiat de tatăl ei ca să-l pupe.

Endika, din spate, pe un ton respectuos:

— Eşti trist, aita?

— Foarte trist.

— Pentru ce i s-a întâmplat lui Manolo?

— Deci te-ai uitat.

— Numai cu un ochi.

L-a îmbrăţişat pe băieţel, a îmbrăţişat-o pe Arantxa, i-a însoţit pe toţi trei până la uşă, i-a urmărit cu privirea până au coborât prima parte a scărilor şi, când s-au întors ca să-i spună la revedere, le-a trimis bezele.

 368 

89. AERUL DIN SUFRAGERIE