În San Sebastián s-au acordat nişte premii literare pentru tineri.
Concursul era organizat anual de Caja de Ahorros Provincial din Guipúzcoa. Miren a înţeles şi nu prea toate informaţiile primite prin telefon, aşa că, atunci când Gorka a venit acasă, la prânz, tot ce a putut să-i spună a fost asta:
— A sunat un domn şi a întrebat de tine. A zis că ai câştigat ceva la bancă.
Până în dimineaţa următoare, Gorka, aproape să împlinească
optsprezece ani, n-a avut confirmarea a ceea ce presimţea / dorea.
Câştigase premiul întâi la secţiunea poezie în limba bască, cu un poem intitulat Mendiko ahotsa. Primul lui succes.
Nimeni, nici măcar cei mai buni prieteni ai săi, nu ştiuse că a participat la un concurs literar. Nu era pentru prima dată. Dacă câştig, super; dacă
nu, cine o să ştie? Şi da, a aflat tot satul, pentru că după decernarea premiului, un ziarist i-a luat un interviu, care a apărut, alături de poza tânărului scriitor, în paginile de cultură din El Diario Vasco. Ştirea a fost preluată şi de alte ziare din zonă, dar fără fotografie şi fără interviu.
Fiecare câştigător a primit zece mii de pesetas.
— Zece mii de pesetas? Măi să fie! a zis Joxian felicitându-şi fiul printr-o palmă pe spate şi privindu-l zâmbitor, aprobator, cu o expresie plină de mândrie. Hai, la scris în camera ta, ce mai aştepţi? Ai putea să te-mbogăţeşti.
Miren:
— Ce vrei să faci cu banii?
— Încă nu i-am primit.
— Când o să-i primeşti.
— O să-mi cumpăr haine şi încălţări.
Cine s-a bucurat cel mai tare de acel succes, care oricât de mic ar fi fost, tot un succes era până la urmă, a fost Joxian. La Pagoeta s-a lăsat luat peste picior cu drag de prietenii săi. Că de unde o fi ieşit un băiat aşa deştept, când el era prost ca noaptea? Chestii de genul ăsta. Joxian, copilăros, fericit, mândrindu-se cu fiul său. Genele, zicea. I-au dat replica:
— Poate ale neveste-tii.
293
Iar el le-a răspuns bucuros:
— De la aia? Pfui…
Tovarăşii de joc i-au smuls promisiunea că şi dacă va câştiga la cărţi, tot el va plăti vinul. Şi le-a făcut cinste şi altora aflaţi atunci în bar.
Apoteoza a avut loc a doua zi. Însuşi patronul turnătoriei a venit la cuptor ca să-l felicite. Joxian, timid, s-a grăbit să-şi dea jos mănuşile înnegrite pentru a strânge acea mână albă şi puternică, împodobită la încheietură cu un ceas de marcă. Ce marcă? Habar n-am.
Către Gorka, în bucătărie:
— Pentru a cumpăra aşa ceva, eu ar trebui să lucrez o grămadă de zile, iar tu să câştigi o grămadă de premii.
Miren păstra o mândrie mută. O mândrie absorbitoare, din afară spre înăuntru, ca un burete care se impregnează. Şi, în afară de o sporadică
atitudine băţoasă, abia lăsa să i se vadă bucuria.
— Te bucuri, ama?
— Normal.
În acele zile, când Gorka revenea acasă, Miren îi transmitea imediat felicitările primite de la cutare şi cutare. Şi înşira, cu pupilele mărite de un soi de euforie, toate persoanele cu care se întâlnise pe stradă şi îi ziseseră
să-l felicite, pe scriitor?, mai degrabă pe câştigătorul celor zece mii de pesetas, cel care apăruse cu poză în ziar, iar asta era uimitor, într-adevăr.
Miren simţea un intens, mut acces de plăcere, ca şi cum oasele, măruntaiele, organele, muşchii şi până şi venele s-ar fi comprimat într-un punct central al trupului ei, cauzându-i o plăcere amestecată cu ranchiună.
— A venit vremea să ne invidieze şi pe noi.
Arantxa, prin telefon, l-a sfătuit pe fratele ei să aibă grijă. Fireşte că se bucura. Foarte mult. Bravo, campion, i-a zis, pentru a îndepărta orice urmă de îndoială în privinţa asta. Şi i-a mai zis că mereu a crezut în el. N-a uitat să-i transmită şi felicitările lui Guille, la un loc cu o îmbrăţişare. Apoi i-a zis să nu se expună prea tare.
— Înţelegi ce vreau să zic.
Gorka nu înţelegea. Probabil că ea şi-a dat seama, pentru că după
câteva secunde de tăcere, a adăugat:
— Cel mai bine e să-ţi vezi de scris şi să nu laşi pe nimeni să profite de talentul tău.
294
— Toţi s-au purtat frumos cu mine, până acum.
— Asta-i foarte bine. Ţi-a vorbit vreun om din sat despre poemul premiat? L-a citit cineva?
