bea otravă. I-au spus, el: nu-ţi face griji; ea: stai liniştită. Şi au ajutat-o, dând dovadă de o mare generozitate. Rafael le-a plătit ratele la apartament pentru un an întreg; Angelita mergea cu Arantxa la supermarket o dată pe săptămână şi plătea totul (un cărucior ce da pe dinafară) din banii ei. Iar Guillermo? Nici nu ştia. Umbla pe dealuri, culegea urzici şi vorbea singur.

Până când, după zece luni de când îşi pierduse locul de muncă, s-a petrecut ceva neaşteptat. Într-o seară ca atâtea altele, în timp ce o plimba

 362 

pe Ainhoa în cărucior, Guillermo l-a văzut pe prietenul său, Manolo Zamarreño. Manolo i-a făcut semn să se oprească şi s-a apropiat de el zâmbitor, dându-i o veste încurajatoare şi nu doar atât. Ce? Un număr de telefon scris pe o bucăţică de hârtie. Să sune neapărat, chiar azi, pentru că

apăruse un loc vacant la supermarketul Mamut şi aveau nevoie urgentă

de cineva.

— Sună. Poate ai noroc, dar grăbeşte-te.

Aşa se face că Guillermo a dat ciupercile şi urzicile pe cifre. Câştiga mai puţin decât la fabrica de hârtie, dar erau nişte bani. Şi-a redobândit, după

numai câteva zile, buna dispoziţie şi cheful de viaţă. Era din nou cald, amuzant, generos şi a rugat-o pe Arantxa să îl ierte pentru lunile groaznice şi să înţeleagă că în tot acel timp el fusese disperat de-a dreptul.

— Doi copii, să n-ai ce să le dai de mâncare, ştii ce zic.

Când a luat primul salariu, a invitat-o la restaurant. Iar într-o altă zi, când s-a întors de la muncă, i-a adus un trandafir. Arantxa l-a pus într-un vas cu apă, la repezeală, pentru că Ainhoa plângea, ca de obicei, în camera ei. În dimineaţa următoare, imediat după ce el a ieşit din casă, Arantxa a aruncat trandafirul la gunoi.

 363 

88. PÂINE ÎNSÂNGERATĂ

Era joi, 25 iunie. Guillermo şi Arantxa au făcut în aşa fel încât să aibă

amândoi, în acelaşi timp, o săptămână de vacanţă. Nu reuşeau de fiecare dată, dar de data aceasta le-a ieşit. Pe atunci, amândoi angajaţi, îşi puteau permite mici capricii, chiar dacă foarte mici. Copiii crescuseră (Endika, şase ani; Ainhoa, aproape patru), aşa că puteau să-i ia în excursie, fără

inconvenientele şi neajunsurile create de obicei de bebeluşi.

Ieri fuseseră toţi patru în Biarritz, la plajă; astăzi aveau să meargă la masă la amona Miren, iar mâine, vom vedea ce mai facem. Îşi cumpăraseră o maşină la mâna a doua. Nu era cine ştie ce maşină, dar destul de bună pentru ce le trebuia lor.

Problema acelei zile de joi: nu aveau pâine la cină. Asta se rezolvă

imediat. Guillermo, să dea Domnul ca asta să fie cea mai mare problemă a noastră, s-a oferit să meargă imediat la magazinul de pâine şi să cumpere o jumătate de baghetă mare. Binedispus, a întrebat din uşă: cine voia să

meargă cu el. Pentru a-i despărţi pe copii, care nu se mai opreau din certat, Arantxa i-a zis:

— Ia-l pe Endika, mă scoate din toate răbdările.

Guillermo (haide, campion) l-a luat cu el.

Niciodată n-o să uite joia aceea în care a fost cât pe ce să moară

amândoi, tatăl şi fiul. Nu ar fi fost primii şi nici ultimii. Ţinându-se de mână, au trecut pe lângă scuterul negru în care era ascuns explozibilul.

Guillermo, să mor pe loc dacă nu, îşi amintea exact. Arantxa:

— Eşti sigur?

Nu avea nici cea mai mică îndoială, pentru că l-a deranjat faptul că

scuterul era parcat pe trotuar şi i-a spus fiului ceva de genul: aşa ceva nu se face, asta e urât, în fine, ceva de genul ăsta.

Câţiva metri mai încolo, la intrarea în magazinul de pâine, s-a întâlnit cu Manolo Zamarreño, care tocmai ieşea cu o baghetă în mână. Să fi fost vreo unsprezece şi cinci, poate şi zece. Manolo, schimbând câteva cuvinte cu Guillermo, i-a ciufulit părul lui Endika, în joacă.

În stradă, lângă ei, îl aştepta garda de corp. Garda de corp? Păi, da.

Prietenul său, José Luis, fusese omorât în decembrie, într-un bar din Iriún, iar Manolo a preluat funcţia de consilier din partea Partidului Popular, la

 364 

primăria din Rentería. Guillermo, acasă, când a aflat:

— Îţi trebuie coaie pentru aşa ceva.

— Guille, dacă eu aş fi bisericoasă, m-aş ruga pentru el. Să sperăm că

Atotputernicul o să aibă grijă de el. Dacă scapă şi de el, sper că n-ai de gând să-i iei locul.

— Eu? Eşti nebună? Eu vreau să trăiesc.

Manolo preluase funcţia abia de câteva zile, dar deja îi incendiaseră

maşina. Îl insultau, făceau afişe jignitoare folosindu-se de fotografia lui şi îi scriseseră numele în mijlocul unei ţinte. Dar el nu se lăsa. A declarat presei: „Aici m-am născut şi aici o să rămân”. Şi da, a rămas o săptămână, încă una, nu multe, până în ceasul rău din joia aceea din iunie, când s-a dus să cumpere pâinea cea de toate zilele şi s-a oprit să schimbe câteva vorbe cu Guillermo.

Unul intra în magazinul de pâine, celălalt ieşea. După scurta conversaţie, Manolo a început să meargă pe trotuar, cu garda de corp în faţa lui. Guillermo a stat la coadă lângă tejghea. Brusc, s-a auzit un zgomot infernal. Endika s-a prăbuşit la pământ. Zgomot de geamuri sparte. Guille s-a repezit să-l ridice pe copil. I-a zis, părinteşte, repede, prefăcându-se calm:

— Nu plânge, stai aici, vin imediat.

Şi a ieşit.

În dreptul clădirii cu numărul 7, explodase scuterul. Manolo? Nu se vedea. În schimb bărbatul care-i era gardă de corp, da, aşezat pe asfalt, cu spatele sprijinit de o maşină, cu faţa neagră. Maşini lovite. O scurtă, grea, fumegândă linişte. Apoi primele voci, ţipetele unei femei, oameni (vecini) care se apropiau să vadă / ajute.

Şi Manolo?

Acolo. Unde? Între două maşini, întins peste propriul său sânge, mult sânge. Negru din cauza exploziei, care îl lovise în plin. Aproape gol, mai rămăsese pe el numai lenjeria intimă. I se vedea ceasul, la una dintre încheieturi. Pâinea, proaspăt cumpărată, ruptă în două.

Guillermo n-a avut de ales, a trebuit să treacă, cu copilul în braţe, nu te uita, nu te uita, pe lângă locul atentatului, pe lângă mort şi pe lângă garda de corp care continua să stea jos, înainte ca poliţia să ajungă şi să închidă

accesul pe stradă.

— Te-ai uitat? Spune-mi sincer.

 365 

— Nu, aita.