Uite, singura chestie care mă supără e că nu mai merg cu bicicleta în fiecare duminică. În afară de asta, n-am niciun fel de problemă.

Maşina lui Aránzazu a coborât panta cu viteză mică. Bittori s-a dat jos prima. A privit, supărată, în sus şi i-a văzut pe soţul şi pe fiul ei în balcon.

N-a aşteptat până să ajungă în apartament. Din stradă, fără să-i pese că ar fi putut-o auzi vecinii:

— Mi-am dat seama că l-aţi cumpărat fără să mă întrebaţi.

Txato, în şoaptă, către Xabier:

— De ea chiar că mă tem! E plină de personalitate.

 355 

86. AVEA ALTE PLANURI

Întins în pat, auzea ploaia. O rumoare cenuşie care părea să-i spună: Txato, Txato, trezeşte-te, ridică-te şi vino afară să te uzi. Poate din cauza vremii urâte de afară, sau a luminii slabe ce răzbătea prin perdele, producându-i o stare de leneveală, îngreunându-i pleoapele, sau pentru că, odată anulată întâlnirea cu clientul din Beasáin, nu avea mare lucru de făcut la birou în această după-amiază, şi-a prelungit siesta mai mult decât de obicei. Cum adică? Adică a dormit o oră întreagă, fără vise, fără griji, în timp ce în alte dăţi douăzeci sau treizeci de minute de somn îi erau mai mult decât suficiente.

Stând pe marginea patului, i-a venit cheful de o ţigară, dar nu. Scăpase de dependenţă, chiar dacă uneori îl mai încerca pofta. Trecuseră o sută

paisprezece zile de când fumase ultima ţigară. Ţinea evidenţa şi asta îl ajuta să se simtă tot mai mândru de sine cu fiecare zi care trecea. În familia lui, existaseră câteva cazuri de cancer de plămâni şi de esofag. La fel şi în familia lui Bittori. Plus în sat. Nu voia să aibă aceeaşi soartă. Avea alte planuri.

S-a încălţat. Şi acum? Întrebare fără sens pentru un om care dacă ar fi fost burlac şi-ar fi petrecut viaţa la birou. Trebuie să fii mereu pe fază. Nu te poţi încrede în angajaţi, nu-i poţi lăsa de capul lor. Dacă sună cineva la telefon? Brusc, l-a cuprins graba. Graba? Mai degrabă remuşcările pentru că pusese, pentru mai bine de o oră, patul mai presus de muncă. A aranjat cuvertura cât de bine a putut, pentru ca Bittori să nu-l certe mai târziu.

În salon, pe masă, ziarul rămăsese deschis la pagina cu integrame, alături de ochelarii săi de citit. Dacă nu ar fi dormit atât, poate că ar fi încercat să o încheie. Nenorocita aia de insulă filipineză din patru litere, peste care a mai dat de câteva ori, dar nu reuşea nicicum să-i reţină

numele. Fruct des întâlnit în văile Pirineilor. Naiba ştie. Întinsă pe canapea, cu braţele încrucişate, Bittori l-a auzit venind şi a deschis cu greu ochii. Că ce oră e.

— Aproape patru.

— Dar ce-ai păţit? Te-ai sudat de pat?

În bucătărie, dezamăgire: în cafetieră nu era cafea, doar o rămăşiţă de la micul dejun, rece. Txato a bombănit. Bittori, care doarme fără să

 356 

doarmă, care niciodată nu doarme de tot, nici măcar noaptea, l-a auzit.

— Îţi fac acum.

E clar că el ar fi vrut să aibă deja cafeaua, ca de obicei, pentru a nu mai trebui să aştepte şi a putea să o taie cât mai repede la muncă. Pe un ton din care a răzbătut un uşor reproş, a zis că se grăbeşte.

— Îmi ajunge câtă mai e.

Aşa că a băut lichidul negru direct din cafetieră. Bittori a continuat să

moţăie pe canapea. Leşia aceea amară l-a făcut să se strâmbe. A înjurat printre dinţi şi a apărut în cadrul uşii. Nu s-a apropiat de Bittori, nici ea de el. Şi-a luat la revedere, nu nepăsător, dar scurt.

— Ne vedem la cină.

Bittori a dat din cap că da, ca şi cum ar fi zis: te salut şi eu, dar sunt moartă de somn, aşa că n-am niciun chef să vorbesc, trebuie să te mulţumeşti cu datul ăsta din cap. Şi a închis din nou ochii.

Txato a aprins lumina pe casa scărilor. Cenuşiul dens al după-amiezii se strecura peste tot, ştergea culori, împovăra umbre. În holul de la intrare, Txato a aruncat o privire în cutia poştală. Nu căuta scrisori. Poştaşul trecuse de dimineaţă. Fusese o perioadă în care îi puseseră în cutia poştală tot soiul de mizerii sau bileţele cu insulte şi ameninţări; dar acum trecuseră deja două luni de când nu-i mai făcuseră aşa ceva. În schimb, cu câteva zile mai devreme, pe unul dintre pereţii pavilionului de muzică

apăruse o ţintă cu numele lui pe ea. O vecină i-a şoptit lui Bittori. Ai văzut?

Altfel, nu ar fi aflat, pentru că de mult nu mai mergea niciunul dintre ei în piaţă. În fine, o porcărie. Pentru că una e să te sâcâie şi să te jignească şi alta e ca oamenii din satul tău (mă rog, unii) că ceară să fii omorât.

A făcut un pas afară din bloc, fără să iasă cu totul. A reintrat imediat.

Ploaie şi vreme cenuşie. Nicio maşină; mă rog, una, o furgonetă care tocmai dispărea în capătul străzii în pantă. În ciuda orei, nimeni nu trecea pe stradă; dar e drept că turna cu găleata. Stând în cadrul uşii, i-a trecut prin minte să se întoarcă după umbrelă. Neh, ea sigur doarme şi, până la urmă, de aici până la garaj sunt câţiva paşi. Se pregătea să o ia la fugă. A aruncat o privire norilor care nu lăsau loc speranţei ca ploaia să înceteze în curând.

A văzut bannerul, întins peste drum, între balconul său şi un stâlp de iluminat public. PRESOAK KALERA. AMNISTIA OSOA. Din când în când, prind de balconul lui câte unul, nu neapărat cu conţinut politic. Unele sunt

 357 

pe tema sărbătorilor satului. În urmă cu câţiva ani, i-au cerut voie, iar el a fost de acord, deşi nu prea i-a convenit; dar de ce să te pui rău dintr-o nimica toată cu oamenii din sat şi, mai ales, cu tinerii? Aşa că, din când în când, vin cu o scară şi leagă de balconul lui capătul câte unui banner. De ce exact de balconul lui şi nu în cel de acolo, sau de dincolo? Păi, din cauza acelui împuţit de stâlp, pe care necuratul l-a proţăpit direct acolo.

Într-o zi, când a găsit cutia poştală plină cu mizerii, a urcat furios în apartament. Bittori, văzându-l nervos la culme, înjurând, cu un cuţit în mână, l-a întrebat unde se duce.

— Să tai sforile de la banner.

Ea i s-a pus în cale.

— Nu tai nimic.

— Dă-te la o parte, Bittori, că ard de nervi.

— Potoleşte-te. Nu vreau şi mai multe probleme decât avem deja.

Bittori nu s-a dat din calea lui, aşa că Txato, chiar dacă bombănind şi înjurând printre dinţi şi dând cu basca de perete, a trebuit să se resemneze cu gândul că din când în când o să vadă câte un banner legat de balconul lui.

Exact aşa cum făcea în copilărie, a numărat:

— Bat, bi, hiru.

A plecat spre garaj. Alergând? Doar primii trei paşi. Apoi a redus viteza.

De fapt, pentru a sta cât mai puţin în ploaie aproape că alerga, şi nu alerga cu adevărat ca să nu alunece pe pavajul ud. Un bărbat destul de în vârstă, cu fundul mare, tropăind. După o duzină de paşi, a renunţat şi la trap.

Până la urmă, la birou avea haine de schimb.

Şi cum mai ploua! Mamă-mamă! Parcă toţi norii aşteptaseră ca să se reverse asupra lui. La marginea trotuarului se formase un pârâiaş. Încă nu bătuse de patru şi părea că întunericul se lăsase deja peste sat. Şi la ora asta e încă devreme pentru a aprinde lămpile stradale.

O siluetă tânără, agilă, înceţoşată, a apărut dintre două maşini parcate lângă trotuarul de vizavi. Gluga nu i-a permis lui Txato să-i vadă ochii.

Venea spre el, dar nu direct. Cine? Un ins de peste douăzeci de ani, vreun tânăr din sat care mergea cu capul în jos ca să se apere de ploaie. A sărit brusc pe trotuar, în spatele lui Txato. Txato a continuat să meargă, mai avea câţiva paşi până la colţul străzii.

Atunci, în spatele său, foarte aproape, a răsunat o împuşcătură.