Se spune, se povesteşte, a rămas scris în ziare că l-a găsit un păstor.
Trecea cu oile pe o pârloagă din provincia Burgos şi a dat peste cadavrul desfigurat, pe jumătate mâncat de sălbăticiuni.
Ciobanul a declarat Gărzii Civile că era un pistol lângă cadavru.
Ministrul de interne a considerat că existau suficiente circumstanţe pentru a confirma ipoteza sinuciderii. Tipul de armă a condus la relaţionarea mortului cu ETA.
Într-un buzunar, agenţii au găsit un buletin cu un nume fals. Seara, fotografia a apărut la ştiri. Toţi cei din sat l-au recunoscut.
Patxi le-a spus, în privat, lui Josetxo şi Juani că organizaţia nu mai ştia nimic de Jokin de ceva vreme.
— Pregătiţi-vă pentru ce e mai rău.
Sicriul a sosit învelit în drapelul basc. Ploaie şi umbrele. Poliţişti asasini!
strigau sute de guri pe străzi. Mulţimea care a luat parte la înmormântare a cântat cu pumnul ridicat în aer, a promis răzbunare, l-a îngropat. Vara, portretul lui, tipărit la dimensiune mare, a atârnat în balconul primăriei, pe toată durata zilelor satului.
Părinţii lui, terminaţi. Măcelăria, închisă mai multe zile. Apoi Juani şi-a revenit încetul cu încetul, şi-a înăbuşit durerea, a găsit consolare în rugăciuni, însă Josetxo a căzut într-o depresie profundă. Cel puţin asta ziceau. Cine? Vecinii. Chiar şi Juani, care, în perioada aceea, s-a dus de câteva ori acasă la Miren ca să-şi verse amarul. A vorbit despre tăcerile nesfârşite ale lui Josetxo, despre lungile ore pe care soţul ei le petrecea stând în pat şi nu exista nicio modalitate de a-l da jos de acolo.
Cele două femei au căzut de acord / au hotărât ca Joxian să meargă să
stea de vorbă cu el, să-i ţină companie şi poate că, cine ştie, ca între bărbaţi, o să-i mai ridice moralul. Joxian, când a revenit seara acasă:
— M-ai mai trimis o dată şi m-am simţit groaznic.
A pufnit, a înjurat, a blestemat. Băgăreţe, bârfitoare, clevetitoare.
Miren, impasibilă, continua să prăjească peşte cu fereastra deschisă. L-a lăsat să vorbească exact ca atunci când întorci ceasul şi aştepţi să ajungi la capătul arcului.
Mai târziu, în pat:
285
— Auzi, dacă nu vrei, nu te duci. Mâine îi spun lui Juani că nu vrei şi gata, problemă rezolvată.
— Să taci din gură că m-ai scos destul din minţi pentru azi.
S-a dus din nou, bombănind pe străzi. Ştia / se temea că Josetxo o să
facă iar o scenă plină de lacrimi, ca prima dată, şi să vedem cum o să
suport eu asta. Se apropia ora închiderii. Niciun client în măcelărie. Miros de carne, de seu. În spatele tejghelei, Josetxo, cu şorţul său alb, plin de pete sângerii, imediat ce l-a văzut pe Joxian a izbucnit în plâns, umerii i se scuturau violent şi suspina profund, gutural. S-a repezit, mare, voinic, să-l îmbrăţişeze, iar Joxian, bătându-l cu palma pe spatele lat, îl încuraja aşa cum se pricepea:
— Mama mă-sii, Josetxo, mama mă-sii!
N-a ştiut să spună altceva. Căuta cuvinte şi dădea numai peste înjurături şi blesteme. Şi nici măcar nu era convins că le spunea pe tonul şi atitudinea potrivite. În plus, cu Josetxo, da, mă rog, dar nu era chiar prieten-prieten. Prieten era cu Txato. Cu el, da, chiar dacă acum nu mai vorbeau. Măcelarul nu juca niciodată cărţi la bar şi nici nu mergea cu bicicleta, aşa că nu avea prea multă încredere în el.
Josetxo a închis mai devreme decât de obicei. I-a zis lui Joxian să
coboare jaluzelele, pentru că nu voia să fie văzut din stradă în starea aceea. Apoi, cu mâinile-n şolduri, uitându-se trist în tavan, s-a liniştit treptat. Şi-a pus una dintre palmele lui enorme pe umărul lui Joxian, ca şi cum ar fi vrut să-i spună că de acum înainte era în stare să discute ca oamenii.
— Mă gândeam că o să vii.
— Aşa s-au înţeles femeile noastre. Am venit din nou, dar nu ştiu ce să
zic.
— În sfârşit cineva care nu minte. Mulţumesc.
I-a oferit un scaun în magazia din spate. I-a oferit băutură (să fie fără
alcool) din frigider. I-a oferit de mâncare. Fără să se formalizeze: dacă vrea să ciugulească ceva, să se ducă la vitrina frigorifică.
— Ia ce-ţi face cu ochiul. N-am pâine.
Joxian a refuzat totul, mai puţin scaunul.
— Nici să nu-ţi treacă prin gând să mă consolezi. Dacă ai un dram de minte, du-te şi caută-ţi fiul. În Franţa, oriunde. Găseşte-l, trage-i vreo câteva şi adu-l acasă sau predă-l poliţiei. Roagă-te să-l prindă cât mai
286
repede. O să-l bage la puşcărie, dar măcar n-o să-l pierzi, cum l-am pierdut eu pe al meu.
Aşezat pe scaun, Joxian luase o expresie de circumstanţă şi tăcea.
— Nici nu m-au lăsat să-l îngrop cum aş fi vrut. S-au folosit de fiul meu ca să facă un circ patriotic. Le-a venit la fix că a murit. S-au folosit de el, înţelegi? Aşa cum se folosesc de toţi. Sunt nişte miei duşi la tăiere. Nişte naivi. La fel e şi Joxe Mari. Le înfierbântă minţile, le dau o armă şi hai la ucis. În casa asta nu s-a discutat niciodată politică. Pe mine nu mă
interesează politica. Pe tine te interesează?
