— O tot pomeneşti pe ama.
— Mi se pare că nu e bine deloc, că e în groapa de care ziceai. Mă
îngrijorează.
— Un fiu exemplar. În schimb, se pare că mie nu-mi pasă. Asta insinuezi? Că trec peste toate? Că îmi pasă doar de mine?
— Nimeni nu-ţi cere nimic şi nici nu te critică. În privinţa asta, poţi să
stai liniştită. Afacerea lui aita e lichidată. Nu stăm rău economic. Eşti tânără, distrează-te cât mai poţi.
Au căzut de acord să schimbe subiectul. Tocmai intraseră în Navarra.
Soare, câmpie, uscăciune. Din când în când, câte un sat. Nerea, brusc:
— Ce mai ştii de Aránzazu?
— A trecut mult timp de când n-am mai auzit nimic despre ea. La un moment dat, auzisem că s-a dus să facă voluntariat în Ghana, dar nu ştiu
279
sigur. De ce mă întrebi?
— Doar aşa. Îmi plăcea de ea.
Nu au dus discuţia mai departe. Apoi, după ce au trecut de Tudela, Nerea a dat drumul la radio.
280
69. DESPĂRŢIREA
Graffiti-urile împotriva lui Txato i-au tăiat lui Joxian pofta de mâncare.
Şi l-au făcut să-şi piardă şi prietenul. Pentru că într-un oraş, mai merge; dar într-un sat, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea, nu poţi să ai relaţii cu un paria. La asta s-a gândit în duminica aceea, pe drumul de la Zumaya spre casă. Mersese cu Txato, se întorcea fără el. Cu cine mai fac eu de-acum pereche la cărţi? După prânz, din care a gustat doar, pentru că mâncarea îi rămânea în gât, a părăsit barul odată cu ceilalţi, dar la primul urcuş s-a prefăcut că îl lasă puterile şi a rămas în urmă. Mai târziu, înainte de a ajunge la Guetaria, s-a dat jos de pe bicicletă şi s-a aşezat pe o stâncă în faţa mării ca să-şi facă ordine în gânduri. Marea e imensă. Marea e ca Dumnezeu, aproape şi departe totodată, amintindu-ne cât de mici suntem, băga-mi-aş picioarele, şi ne poate distruge oricând are el chef. A ajuns în sat mai greu ca niciodată. În Oria a fost cât pe ce să ia un autobuz.
Şi bicicleta? Ar fi putut s-o lase legată pe undeva. Şi dacă i-o fură? Atenţie, pe aici vin mulţi care nu sunt de-ai locului. A continuat să pedaleze fără
niciun chef, fără să fie atent la trafic, absorbit de gânduri negre.
Când a intrat în casă, Miren, la bucătărie, cu şorţul pus, l-a privit în ochi; dar nu severă, nu supărată: întrebătoare. El se aştepta să-l ia la bani mărunţi pentru că întârziase. Ea a zis doar atât:
— Slavă Domnului, du-te la duş.
Vorbele ei l-au făcut să-şi amintească de tandreţea de pe vremuri. Nu i-a vorbit repezit, ca în alte dăţi, sau ca atunci când îi spune aproape în şoaptă un lucru normal, obişnuit, dar din voce şi din atitudine îşi dă seama că în curând va începe să zbiere.
— Nu mi-e foame deloc.
— Atunci stai şi te uită cum mănânc eu.
Au vorbit, cu asprime, gravi, sorbindu-şi supa, mestecând cotletele de miel, doar ei doi, fără copii.
— Ai aflat, nu?
— Mai întâi faza cu Joxe Mari şi acum asta.
— Nu-i acelaşi lucru.
— Necaz după necaz.
— M-a sunat ea. Să tot fi fost pe la zece. I-am închis.
281
— Dar ieri aţi fost împreună la cafenea.
— Ieri a fost ieri, azi e azi. Gata cu prietenia. Obişnuieşte-te cu ideea.
— Atâţia ani. Chiar nu-ţi pasă?
— Mie îmi pasă de Euskal Herria, pe care n-o lasă să fie liberă.
— N-o să mă obişnuiesc cu aşa ceva. Txato e prietenul meu.
— A fost. Şi ar fi bine să nu te mai vezi cu el. Cel mai bine ar fi să plece.
La câţi bani au, ce e pentru ei să-şi cumpere altundeva o casă? Să nu mai provoace.
— N-o să plece. Txato e încăpăţânat.
