Avea un bileţel cu adresa: Kreuzbergring, 21. Înainte de a pleca la Edinburgh, Klaus-Dieter îi explicase, într-o scrisoare plină de greşeli adorabile, că strada era în spatele universităţii, la vreo cincisprezece minute de mers pe jos de la gară. Dar în ce parte o fi universitatea? N-am idee. Ploua fără încetare. Nerea se simţea incapabilă să pronunţe 24 „E iubitul meu” (în limba engleză în original).

 337 

inteligibil cuvântul Kreuzbergring. Şi chiar presupunând că ar fi reuşit să-l rostească mai bine sau mai rău, cum ar fi înţeles explicaţiile? Aşa că, în loc să ceară lămuriri de la un localnic, a urcat într-un taxi şi i-a arătat şoferului biletul cu adresa.

Cât pe ce să adoarmă în taxi. Dornică de a avea cât mai multe impresii despre noua ei lume, observa prin geamul maşinii detalii din oraş, ca printr-o peliculă de oboseală. Normal: toată noaptea suportase tac-tacul roţilor de tren, fără să închidă un ochi. Toată noaptea scuturături, căldură, tovărăşia nedorită a altor cinci corpuri străine / respirânde / desculţe, fiecare în patul său, iar ea întinsă în patul de sus, măcar atât, cu un bătrân în patul de sub ea, în maiou, care după o jumătate de oră sforăia ca un urs.

Drumul cu taxiul n-a durat nici cinci minute. Nerea nu se descurca cu mărcile germane. Ca să nu tot numere banii, a plătit cu o bancnotă de o sută şi crede, nu e sigură, că a lăsat un bacşiş prea mare. Altfel nu se explică solicitudinea taximetristului care i-a dus geamantanul până la intrarea în bloc şi i-a umplut urechile cu cuvinte politicoase, fără îndoială, dar pe care ea nu le-a înţeles.

Nerea s-a oprit în dreptul cutiilor poştale, nu foarte curate, e drept.

Acolo era: Klaus-Dieter Kirsten, scris cu markerul pe o bucată de hârtie, alături de alte două nume. Şi-a imaginat mâna poştaşului neamţ

introducând în cutie scrisorile ei pline de tandreţe, şi dor, şi singurătate, scrise în timpul verii toride din Zaragoza. Şi-a scos din poşetă sticluţa cu parfum şi şi-a dat două pufuri, înainte de a urca treptele scârţâitoare, cărând geamantanul cu ambele mâini, un etaj, două, trei. Pe palier, aproape de uşă, era o firidă în perete cu cinci poliţe pline cu încălţăminte.

Înainte de a suna, Nerea şi-a aranjat repede părul, gata de îmbrăţişare, de sărutul pe buze.

După puţin timp, s-au auzit paşi apropiindu-se de uşă, tropotind pe duşumeaua de lemn. S-a deschis uşa. O fată cu părul scurt şi blond a privit cu o expresie nu ostilă, chiar nu, dar nici prietenoasă, mai întâi în ochii lui Nerea, apoi la geamantanul ei şi din nou, de data aceasta încruntată, în ochii lui Nerea. Fata, durdulie, cu buze subţiri, nu făcea nici cel mai mic efort de a conversa cu ea şi nici n-a invitat-o înăuntru. Zâmbind cât putea de frumos, Nerea a întrebat:

— Klaus-Dieter?

 338 

Întorcându-şi faţa spre interiorul apartamentului, fata a repetat, corectat?, cu voce tare numele. Fără să mai aştepte ca tânărul să apară, a început să-i vorbească / să-l certe pe limba ei. Da, îl certa. Nerea nu înţelegea niciun cuvânt, dar era ca şi cum le-ar fi înţeles pe toate.

Atitudinea agresivă, tonul ridicat: aşa ceva e universal. Klaus-Dieter a venit imediat la uşă. Timid, roşu la faţă, grav, a mormăit un salut de circumstanţă, lipsit de afectivitate şi a dat formal mâna cu Nerea, fără să

iasă pe palier ca să o îmbrăţişeze, fără să o invite în apartament. Purta nişte saboţi de casă imenşi şi scâlciaţi. Nici jacheta de lână cu petice la coate nu era ceva ce să-ţi fure inima.

Pentru prima şi ultima dată, fata a vorbit cu Nerea. În engleză.

— He’s my boyfriend. And who are you?

Nerea deja îşi dăduse seama de întreaga situaţie. Mai întâi i s-a adresat fetei, cu un accent puternic, fără să-şi piardă calmul:

— I though he was my boyfriend.

Apoi, fără să aştepte răspunsul ei, i-a vorbit lui, privindu-l ţintă în ochi:

— O să mă laşi să dorm în stradă?

A fost evident că pe fată a scos-o din minţi încercarea unei necunoscute de a sta de vorbă cu iubitul ei, într-o limbă pe care ea n-o înţelegea. A început să ţipe de-a dreptul, să-l ameninţe pe Klaus-Dieter cu degetul, după care l-a lovit cu palma peste braţ şi a dispărut în apartament bombănind. Klaus-Dieter a rămas singur cu Nerea. Dar nici aşa n-a avut curaj să iasă pe palier.

— Îmi pare rău cu problema. Tu aici aşteaptă, te rog. Eu la Wolfgangsun, bine? El, apartament mare pentru tine să dormi.

Închizând uşa încet, a repetat, agitat, frământat, cu faţa în deschizătura uşii, într-o spaniolă greşită, că o să-l sune pe prietenul său, Wolfgang.

Nerea a aşteptat în faţa uşii cam un minut. Să râd, să plâng? Ce naiba fac?

Din apartament răzbăteau ţipetele şi pufniturile fetei. Spală-te pe cap cu el, fată. Ţi-l las cu totul.

A coborât în stradă cu geamantanul greu, care are roţi, da, dar la ce îţi sunt bune pe scări? Să fi fost totul, încă de la început, o neînţelegere?

Poate că el n-a ştiut să se exprime, poate că am înţeles eu greşit. Dar atunci de ce, cum, toate scrisorile, insistenţele lui să vină să-l viziteze, schimbul de adrese, data la care ea urma să ajungă etc.? Oare băiatul ăsta chiar e prost, pur şi simplu? Deci m-am îndrăgostit de un prost? M-am

 339 

certat cu mama pentru un prost? Nu cumva eu sunt proasta? Şi ce mă fac acum, singură şi ruptă de oboseală, într-o ţară străină?

Continua să plouă, chiar dacă nu cu aceeaşi intensitate, iar fâşia aceea de cer senin crescuse, ajungând aproape până deasupra oraşului. Încă nu se lăsase întunericul, dar nici nu mai era mult. A întrebat în engleză unde era the city-centre. S-a pornit în direcţia indicată. Trecând prin ceea ce părea a fi un campus universitar, i s-a părut că băiatul care a trecut la vreo zece metri de ea, venind din sens contrar, era Wolfgang. N-a fost sigură, nu s-a deranjat să verifice. În Zaragoza, ăştia erau într-un fel, aici sunt în alt fel.

I se închideau ochii de somn, îi era sete, o dureau picioarele. Nu se gândea la nimic. La nimic? Jur, în acele momente totul îmi era egal. În schimb, se uita atentă la faţadele clădirilor, căutând cuvântul salvator. Ce cuvânt? Hotel, care altul? Pe una dintre nenumăratele străzi, a găsit unul.

Scump, ieftin, curat, murdar? Nu-i păsa. Nici n-a intrat bine în cameră că a şi băut o sticluţă cu apă minerală. Atât a fost cina ei. S-a băgat în pat înainte de nouă seara. A adormit pe loc.

 340 

83. CEASUL RĂU

La opt dimineaţa, după un duş înviorător, Nerea a coborât la micul dejun. În timp ce-şi umplea farfuria, şi-a amintit, recunoscătoare, de aita.

Dacă nu ai fi fost tu, nu mi-aş fi permis luxul ăsta. Deziluzia din seara trecută nu-i lăsase nicio urmă de suferinţă. Ciudat, nu? Nu ar trebui să fie disperată? De unde această senzaţie de tihnă? A constatat: băiatul după

care fusese moartă în Zaragoza nu avea nimic de-a face cu nemernicul de ieri, cu saboţi şi jachetă de lână. Accentul lui din Zaragoza când vorbea spaniolă i se păruse fermecător; cel al imbecilului din ziua trecută, chiar dacă era acelaşi accent, îi produsese scârbă. Ce se va alege acum de cei trei copii ai ei, pe jumătate blonzi? Nimic, fată, o să se nască alţii în locul lor, diferiţi. Vii pe lume exact aşa cum alţii câştigă la loterie. Cutărică, felicitări, ţi-a sosit vremea să te naşti; i se dă un corp căruia i se găseşte un loc într-un uter şi îl naşte o persoană care în general se numeşte mamă. A luat şi doi croasanţi. Ai grijă, Nereita, că fericirea îngraşă. Tava cu boluri cu dulceaţă şi miere de toate soiurile îi făcea cu ochiul.

Binedispusă, odihnită (dormise neîntrerupt unsprezece ore şi jumătate), curată, sătulă. Iar acum, ce? A dat perdeaua la o parte, s-a uitat pe fereastra camerei: nori, dar fără ploaie, case joase, o maşină de gunoi, doi muncitori cu veste reflectorizante trebăluind într-o groapă. Cred că

ăsta e un sătuc, de fapt. Posibilitatea de a se întâlni pe stradă cu Klaus-Dieter şi cu iubita lui durdulie (iubitul tău vegetarian te înşela: înfuleca languste şi creveţi) sau cu oricare alt student neamţ care fusese în Zaragoza, a făcut-o să renunţe la ideea de a se plimba prin Göttingen. Să

se întoarcă acasă? Asta da umilinţă! Ce repede te-ai întors! Da, pentru că…

Înainte de a pleca la drum, a renunţat la o parte dintre lucrurile din geamantan. A aruncat discurile, cărţile, adoquines del Pilar25, cutia cu bomboane cu fructe confiate, cele patru sticle cu marca de bere pe care ei obişnuiau să o bea în barurile din Zaragoza şi alte cadouri pentru iubirea vieţii ei. Dar şi grosul dicţionar spaniol-german, manualul de gramatică, o carte cu exerciţii cu răspunsurile pe ultimele pagini, plus alte obiecte care 25 Dulciuri specifice oraşului Zaragoza, un soi de bomboane / caramele de mari dimensiuni, pot ajunge până la o jumătate de kilogram.

 341 

ar fi avut sens numai în cazul unei şederi îndelungate în Germania.

Cameristele hotelului se vor bucura când vor descoperi că în camera asta a rămas peste noapte nepoata lui Santa Claus. Iar şuviţa de păr blond, relicva unei pasiuni amoroase, venerată până ieri, astăzi insuportabilă ca orice excrescenţă dezgustătoare (Nerea, nu fi rea!), a ajuns direct în WC.

Recepţionera i-a dat un plan al oraşului Göttingen, astfel că a ajuns fără

greutate la cea mai apropiată gară. Planul ei: să ia primul tren către un oraş interesant, să cunoască locuri noi; pe scurt, să dea o raită prin Europa, înainte de a se întoarce acasă, de a face doctoratul în Drept, de a căuta o slujbă, de a rămâne gravidă, o să vadă ce va fi.

La ora unu era în Frankfurt. S-a instalat într-un hotel din centru, ceva mai ieftin decât cel din Göttingen; a mâncat la un restaurant italian o porţie de penne all’arrabiata care i-au plăcut la nebunie, a mers la cumpărături, a hoinărit fără ţintă. Într-o librărie cu etaj s-a oprit să

răsfoiască un atlas. Cu cartea deschisă pe genunchi, a studiat posibile rute. Mai întâi la München, asta era limpede. Iar acolo se va decide dacă

merge în Austria sau în Elveţia, sau să o ia spre Freiburg şi spre munţii Pădurea Neagră. Dacă tot ajung în Elveţia, poate mă apucă şi nu mă mai opresc până în Italia.