În lumina zorilor, lui Nerea îi plăcea să mângâie faţa lui Klaus-Dieter cu
271
un sfârc. Buzele adormite, pleoapele închise, obrazul încă neras, cu firişoare blonde care o înţepau uşor în acea zonă a ei atât de sensibilă. Îl trezea încetul cu încetul. El, cunoscând jocul, zâmbea fără să deschidă
ochii. Nu-i aşa că nicio femeie din ţara ta rece nu te-a mai iubit atât?
Uneori, Nerea chiar îl întreba cu voce tare, dar ce să-i fi răspuns el, care nu înţelegea nici jumătate din cuvintele ei?
Apoi, Nerea continua să-şi treacă sânii ei calzi peste trupul lui. Insista pe burta lui, pe interiorul coapselor acoperite cu păr şi îi săruta şi-i lingea sexul, iar lumina dimineţii intra pe fereastră şi aceea era o bucurie zilnică
ce nu avea să dureze, şi chiar a durat puţin, dar atât timp cât a durat a fost frumoasă, intensă, minunată.
Gata să-i facă pe plac iubitului ei neamţ, Nerea a început să bea ceai, ea, care era moartă după cafea. Şi nu era vorba despre tipicul pliculeţ
aruncat în cană, fără graţie, fără mister. Ceaiul, păstrat într-o cutie de metal, fusese adus de Klaus-Dieter din Germania. La fel şi strecurătoarea de pânză, înnegrită de la atâta folosire. În bucătărie, Nerea urmărea fermecată ritualul simplu, observând fiecare pas, cantitatea adecvată de ceai, cât timp trebuia lăsată strecurătoarea în apa fierbinte din ceainic. Şi nici vorbă să adauge lapte sau zahăr. El bea prima înghiţitură cu ochii închişi, ţuguindu-şi buzele ca să nu se frigă, iar ea, aşezată lângă el, îl privea tăcută, ca şi cum ar fi asistat la un ritual.
Nu le era chiar la îndemână să comunice. Klaus-Dieter rupea ceva spaniolă. Nerea se descurca greu cu engleza ei ruginită din lipsă de exerciţiu. Faptul că niciunul nu stăpânea limba celuilalt îi împiedica să
poarte discuţii adânci. Totuşi, se înţelegeau, pentru că amândoi făceau totul pentru a se înţelege, fie prin semne, prin câteva cuvinte, prin fraze scurte, fie apelând la dicţionar. El şi-a îmbunătăţit semnificativ spaniola, tot practicând-o cu ea. Iar ea, în cele trei săptămâni, fără să se atingă de nicio carte pentru facultate, a început să înveţe germana, cu ajutorul unui manual cumpărat dintr-o librărie din piaţa San Francisco. Nu doar Klaus-Dieter, ci şi colegii lui de apartament, Wolfgang şi Marcel, se prăpădeau de râs de fiecare dată când Nerea spunea ceva în germană. Ca să se distreze şi mai tare, ce măgari, îi arătau toate prostiile din dicţionar, zicându-i să le citească cu voce tare.
Klaus-Dieter era vegetarian. Nerea n-a mai mâncat carne cât au fost împreună. El nu mânca nici peşte, nici fructe de mare, cu o singură
272
excepţie: creveţi prăjiţi. Murea după ei. „În Germania puţin este”, zicea. În unele după-amiezi mergeau amândoi pe jos până la Tubo şi se umflau cu creveţi şi languste, care pentru Klaus-Dieter erau acelaşi lucru: creveţi mici şi creveţi mari. Nu fuma. Asta era ceva mai complicat pentru Nerea.
Temându-se să nu-l supere, fuma în băile din baruri. Alteori, cum ar fi atunci când îl aştepta pe holul facultăţii, fuma mai multe ţigări una după
alta.
Într-o zi, în pat, Klaus-Dieter i-a mărturisit că era credincios.
— Eu cred la Dumnezeu.
— În Dumnezeu.
— Cred în Dumnezeu. Tu?
— Nu ştiu.
Era protestant. Nerea, tot mai hotărâtă să trăiască cu el în Germania, era gata să-şi schimbe religia, pentru a-i face pe plac.
Lui i-a venit ideea ca Nerea să meargă să-l viziteze la Göttingen. Insista:
— Vii tu să vizitezi la mine?
I-a promis. Pentru că, evident, pe ăsta nu-l mai las să-mi scape. Unde mai găsesc eu unul la fel? I-a promis din nou în gara El Portillo, în timp ce stăteau pe peron, strâns lipiţi, profitând de ultimele minute de tandreţe.
Wolfgang a trebuit să-l tragă de braţ pe colegul său ca să-l facă să urce în tren. După câteva secunde, trenul a plecat.
El şi-a scos capul pe geam şi Nerea l-a văzut îndepărtându-se. Pa, plete blonde. Pa, zâmbet minunat. Îl iubea atât de mult, atât, atât de mult. Au trecut alte vagoane, cu alţi oameni în geam şi alte mâini fluturând în semn de la revedere. Un minut mai târziu, peronul era pustiu. Nerea a rămas singură, rătăcind cu privirea peste peisajul plin de stâlpi, cabluri şi şine, în care dispăruse trenul. Tristă? Da, dar fără să plângă, pentru că stabiliseră
să se întâlnească în Göttingen, la sfârşitul verii, când Klaus-Dieter începea noul an de facultate. El îi promisese că-i va scrie imediat ce va ajunge în Germania. O să-mi scrie, n-o să-mi scrie? Dacă-şi ţine promisiunea, mă
iubeşte, dacă nu, va fi fost un simplu instrument de provocat orgasme.
În fiecare dimineaţă, Nerea cobora să verifice cutia poştală. După-amiezile, la fel, chiar dacă poştaşul trecea între unsprezece şi unu. După o săptămână, speranţele ei au început să se fisureze. Apoi, fisurile s-au transformat în găuri. Lacrimile neplânse în gară, le-a plâns acum, singură.
Resemnată, închide manualul de germană pe care-l ţinuse deschis în
273
fiecare zi pe birou şi îl pune / aruncă într-un sertar din dulap, cu şuviţa de păr blond între paginile lui.
Câteva zile mai târziu, a sosit şi prima scrisoare dintre cele câteva pe care şi le-au scris. De data aceasta, lacrimile au fost de bucurie. Scrisoarea aceea, plină de greşeli care mai de care mai adorabile, cu un abţibild albastru, în formă de inimă, lipit lângă semnătura lui, i-a alungat îndoielile.
A fost convinsă că viitorul ei o aştepta în Germania. S-a dus la facultate.
Le-a cerut colegilor cursurile şi le-a copiat. N-a mai lipsit de la cursuri, n-a mai mers la petreceri, nici n-a mai ieşit noaptea. Îşi petrecea timpul închisă în bibliotecă sau în camera ei, învăţând aşa cum nu făcuse în toată
facultatea. Planul ei: să-şi ia licenţa în vară, să-şi facă bagajele şi la revedere.
Nu mai era mult până la examene, când s-a întâlnit în campus cu José Carlos. Măi să fie, trecuse mult timp de când nu-l mai sunase, fusese bolnavă sau ce, nu vrei să trec într-o zi pe la tine? A privit prin el. Cu dispreţ? Mai degrabă cu indiferenţă. Nerea i-a răspuns că nu şi şi-a văzut de drum.
274
68. ÎNCHEIEREA STUDIILOR
