pentru a vorbi cu preotul.
— Vii?
— Mai bine du-te singură. E o chestie intimă. Te aştept în piaţă şi, dacă
vrei, îmi spui cum a fost.
Când Miren a intrat în sacristie, don Serapio tocmai îşi dădea jos sutana. Avea fruntea plină de sudoare, o atitudine severă şi imediat ce a văzut-o, i-a spus ministrantului că poate să plece. Cu gândul la cine ştie ce obligaţii, adolescentul nu l-a ascultat.
— Ţi-am spus să pleci, n-auzi?
Ministrantul s-a grăbit să iasă din sacristie, dar lasă uşa deschisă.
Incredibil! Preotul, bombănind, cu paşi energici, a închis-o. Odată rămaşi singuri, s-a îmblânzit brusc şi i-a spus femeii să ia loc. În timp ce lua şi el loc, a întrebat-o dacă venea pentru aceeaşi problemă ca în cazul lui Juani, nevasta lui Josetxo, şi Miren a confirmat.
Şi-a întins mâinile peste masă şi i-a luat palma între palmele lui palide, nu muncite ca ale lui Joxian, care sunt aspre şi bătătorite. De ce îmi ia mâna? Nu ştiu. Mângâindu-i dosul palmei, i-a zis:
— Alungă-ţi din minte toate îndoielile şi remuşcările. Lupta noastră, a mea aici, în parohie, a ta la tine acasă, slujindu-ţi familia, şi cea a lui Joxe Mari, oriunde s-ar afla, e lupta dreaptă a unui popor din dorinţa legitimă
de a-şi hotărî singur destinul. E lupta lui David cu Goliat, despre care v-am vorbit de atâtea ori la slujbă. Nu e o luptă individuală, egoistă, ci, înainte de toate, un sacrificiu colectiv, iar Joxe Mari, la fel ca Jokin şi ca atâţia alţii, şi-a asumat partea lui, cu toate consecinţele, înţelegi?
Miren a dat din cap că da. Don Serapio, înţelegător, tandru, a lovit-o de două ori cu palma peste dosul mâinii. Şi a continuat:
— Ne-a arătat cumva Dumnezeu că nu vrea basci în jurul său?
Dumnezeu îi vrea alături de El pe bascii buni, aşa cum, atenţie, îi vrea şi pe spaniolii buni şi pe francezi, şi pe polonezi. Noi, bascii, suntem aşa cum ne-a lăsat El, perseverenţi în ceea ce ne propunem, harnici şi fermi când vine vorba de ideea unei naţiuni suverane. De aceea, îndrăznesc să afirm că e de datoria noastră să îndeplinim creştineasca misiune de a ne apăra identitatea, cultura noastră şi, mai ales, limba noastră. Dacă asta dispare, spune-mi, Miren, spune-mi sincer, cine o să se mai roage la Dumnezeu în limba bască, cine o să-i mai înalţe cântece de slavă în limba bască? Vrei să-
265
ţi spun eu? Nimeni. Tu crezi că Goliat, cu tricornul19 său pe cap şi cu torţionarii din beciurile poliţiei, o să mişte vreun deget pentru identitatea noastră? Zilele trecute ţi-au percheziţionat casa, în plină noapte. Nu te-ai simţit umilită?
— Offf, don Serapio, nu-mi amintiţi că mi se taie respiraţia.
— Vezi? Umilinţa pe care tu şi familia ta a trebuit s-o suportaţi o îndură
zilnic mii de persoane din Euskal Herria. Şi cei care ne maltratează, exact aceia vorbesc apoi de democraţie. Democraţia lor, a celor care ne oprimă
ca popor. De aceea îţi spun, cu inima deschisă, că lupta noastră nu e doar dreaptă, e necesară, astăzi mai mult ca oricând. E obligatorie, dat fiind că
e definitivă şi are drept ţel pacea. N-ai auzit niciodată ce spune episcopul diocezei noastre? Deci, du-te liniştită acasă. Şi dacă într-o bună zi, în lunile următoare, sau când va fi să fie, te întâlneşti cu fiul tău, spune-i din partea mea, din partea preotului din satul său, că are binecuvântarea mea şi că
mă rog pentru el.
Miren a ieşit din sacristie, a străbătut biserica pe un culoar lateral. Ăsta da preot! auzindu-l, mi-a venit cheful de a merge pe urmele lui Joxe Mari.
Fără să se oprească, a aruncat o privire către Sfântul Ignaţiu. Poate mai înveţi şi tu cum să încurajezi oamenii.
A ieşit în piaţă. Duminică senină, porumbei, hărmălaia copiilor alergând la umbra teilor. Bittori? Era acolo, stătea pe o bancă. Miren a grăbit pasul spre ea.
— Hai, îţi povestesc pe drum.
— Te văd mai relaxată.
— Dacă-l mai aud pe Joxian că se plânge şi-mi vine cu tot felul de temeri, o să vadă el. Acum chiar că mi-e limpede totul.
19 Aluzie la forma caschetei purtate de Garda Civilă spaniolă.
266
66. KLAUS-DIETER
L-a cunoscut pe Klaus-Dieter. S-a îndrăgostit de Klaus-Dieter. Pletele lui blonde care se legănau, cu o graţie aparte, atunci când dansa şi, chiar dacă mai puţin, atunci când mergea. Un metru nouăzeci, un munte de tânăr chipeş. Şi neamţ. Cu toate noutăţile pe care le presupunea asta: o ţară nouă, altă cultură, altă limbă, alte gesturi, alte mirosuri şi la revedere, poate pentru totdeauna, vieţii mele de aici. Pa, mamă insuportabilă; pa, ţară a mea, am iubit-o dar acum îmi este indiferentă, uneori insuportabilă, şi pa la tot ce mă înconjoară, atât de plictisitor, atât de previzibil. Pa, pa, sau, dacă nu, aici o să-mi putrezească oasele.
Băiatul făcea parte din grupul de tineri nemţi care studiau o jumătate de an în cadrul Facultăţii de Litere. Ce studiau? Nu ştie sigur. Ceva despre limbă sau poate că învăţau limba. Puteau fi văzuţi în unele dimineţi în cafeneaua universităţii, erau vreo nouă, zece, băieţi şi fete, stăteau ciorchine, zâmbitori, un pic stupizi, iar în jurul lor era ciudat de multă
linişte pentru cât de numeroşi erau. Apoi, ca în fiecare an în perioada respectivă, s-a întâmplat ce se întâmpla de obicei. Încetul cu încetul, se amestecau cu studenţii nativi. Nimic nemaivăzut: se închegau prietenii, începeau relaţii care, în general, durau până în ziua în care străinul din cuplu se întorcea în ţara lui.
Nerea îl văzuse de câteva ori. A atras-o pentru că băiatul era pur şi simplu arătos; dar ce presupune asta? O atrăgeau atâţia, inclusiv câţiva profesori. Nu se întâlniseră la nicio petrecere, în niciun bar, nu ocazii, nu priviri, nu vorbise niciodată cu el. O fi vorbind spaniola? Cel puţin o fi învăţând-o, nu? Ba mai mult, în anumite circumstanţe nici nu e nevoie să
vorbeşti. De cunoscut, l-a cunoscut ceva mai târziu.
Între timp, îl omorâseră pe tatăl ei, iar ea a renunţat la prietenii, a ieşit mai puţin, s-a izolat? Nimic din toate astea, cu o excepţie: de fiecare dată
când colegii ei de facultate începeau să vorbească despre politică, Nerea îşi pierdea interesul, se uita în altă parte, mergea la baie. Experimenta un soi de frenezie sexuală, pe care n-o avusese înainte de moartea tatălui ei, cel puţin nu atât de intensă. Degeaba încerca să găsească o explicaţie pentru dorinţa ei fizică. Pentru că plăcere, ceea ce înseamnă plăcere adevărată, simţea destul de puţină. Niciodată n-am ajuns uşor la orgasm.
267
Făcând sex, se relaxa, pur şi simplu. Şi, de asemenea, (înainte şi în timpul, dar mai mult înainte) îi creştea stima de sine. Existau zile în care era cu stima de sine la pământ. Mai ales în timpul cursurilor, când îşi dădea seama că oricât de atentă ar fi, tot nu ar înţelege pe deplin explicaţiile profesorilor. Se uita neliniştită în jur, la colegii ei care luau notiţe, ridicau mâna ca să participe la discuţii, ba chiar pentru a-l contrazice pe profesor, şi i se părea că toţi erau mai deştepţi şi mai bine pregătiţi decât ea, că îi aştepta un viitor strălucitor, iar pe ea, unul obişnuit, monoton, de om care nu prezintă interes pentru nimeni şi nici nu place nimănui, de om care nu se suportă în faţa oglinzii.
